Recomandare de articol

"În DEPOZIT stau pe rafturi poveşti despre călătorii, sfaturi de viaţă, produse fabuloase, personaje incredibile. Ocazional se rătăcesc pe-aici istorii perfect adevărate despre media şi comunicare, emisiuni de televiziune şi articole din reviste."

E descrierea unui blog, pe care o face autoarea lui, Ana Maria Caia. L-am descoperit recent şi am citit acolo, pe lângă alte lucruri interesante, un articol pe care l-am adus aici şi pentru voi:

Tot Biserica e de vină

Ce e scris de-aici încolo e, de fapt, un autodenunţ. Eu sunt acel copil “îndobitocit” de mic în biserică. La 4 ani înţelegeam mai multe despre moarte decât ştiu acum copiii de 14 ani. La 5 ani ştiam ce e Raiul, ce e Iadul şi consumasem deja imaginile “înfricoşătoare” zugrăvite pe mănăstirile bucovinene. Mai mult, m-am născut în Mănăstirea Neamţ şi vecinătatea asta m-a dus zilnic la biserică. La un an jumate făceam mătănii, da, sunt acel copil “umilit” în faţa icoanelor. La 2 ani, părinţii “mă abuzau” ţinându-mă la slujba de Paşte şi de Crăciun. La 10 ani citeam cu spor Biblia şi aveam nesfârşite discuţii despre religie. Aveam habar de toţi sfinţii, pictam icoane şi ştiam slujba pe de rost. Ba mai mult, oroare, citeam şi toate cărţile pentru copii, cu poveşti “terorizante” religioase, pe care mi le aduceau prietenii noştri scumpi, familia Osz, familie de medic şi pastor adventist.
Eu sunt copilul acela “cu probleme psihice” din pricina viilor descrieri ale Iadului din operele Sfinţilor Părinţi. Am fost “expusă” la toate sincerităţile cărţilor religioase şi am asistat la discuţii intense despre păcat şi societate dintre tata (preot), mama şi duhovnici vestiţi ai Moldovei. E adevărat, n-am fost expusă la MTV şi la revista Bravo, nici la certuri în casă, nici la medii idioate, ceea ce înseamnă că părinţii mei m-au “discriminat” şi “izolat social”. Eu sunt copilul acela “habotnicizat” prin mersul pe la mănăstiri din patrimoniul UNESCO şi prin vizionări de filme plicticoase, cum ar fi Andrei Rubliov.
Eu sunt copilul ăla “pupător de moaşte”, târâtă la sărbători şi cu capul împuiat de atâtea prostii care nu servesc la nimic, la absolut nimic, nouă, oamenilor veşnic de succes şi veşnic învingători, care n-au nevoie niciodată de nici un sprijin de nicăieri pentru că suntem buricul universului. Eu sunt copilul acela “abandonat” în ghearele unor duhovnici care sunt mai răi decât nişte criminali, pentru că ştiu să asculte ce ai pe suflet şi ce n-ai spune niciodată nimănui. Şi nu te toarnă lumii, atunci când nu vrei să fii expus, culmea, pentru că există fiinţe omeneşti şi cu un alt profil decât al Biancăi Drăguşanu.
Eu sunt copilul ăla “deformat pe viaţă” pentru că a învăţat de mic că răul e rău şi binele e bine şi păcatul nu e ceva ce trebuie sărbătorit, ci ispăşit. M-au “distrus” cu lungi explicaţii, de mică, despre consecinţele faptelor noastre şi despre regretul necesar după ce faci o porcărie, despre răul pe care ţi-l faci urând şi răzbunându-te.
Le-am făcut pe toate, da, eu sunt acel copil care a trăit tot ce e mai cumplit în ţara asta, adică educaţie religioasă şi mers la biserică. Nici nu mai e nevoie să fie încă unul, eu sunt exemplul perfect, de manual, poftiţi, dragi specialişti în chestiuni spirituale, de mă analizaţi.
Cum am ajuns totuşi mare, o să încerc să vă explic şi cu vocea mea ce au produs în mine toate faptele de mai sus.
Nu mi-e frică de moarte şi de morţi. Mă pot gândi la cei care au plecat dintre noi cu dragoste şi seninătate, fără să mă nimicească anxietatea şi durerea. Trăiesc ca şi cum e o lume dincolo, adică ceva mai bun înspre care fiecare fiinţă omenească trebuie să aspire. Dacă lumea de dincolo nu este, nu o să am cum să fiu dezamăgită de asta, dar ştiu că viaţa mea e o aspiraţie spre ceva mai bun şi mai frumos.
Am răbdare, o răbdare clădită în biserică, soră cu speranţa. Când o iau razna, îmi mai pun nişte răbdare în mine şi asta îmi foloseşte să am, chiar în cele mai mizerabile situaţii, puterea să zâmbesc şi să merg mai departe.
Nu mi-e frică de oameni, nici de un posibil rău din ei. Păcatele sunt nişte manifestări ale naturii omeneşti, nişte alegeri, nişte căderi, nu sunt Răul absolut. Cât ar fi de ticălos cineva, el e om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşa lumea îmi este “mai deschisă”.
Am învăţat să gândesc şi m-am îndreptat spre filosofie prin lecturile religioase, mai accesibile copiilor şi celor foarte tineri, decât operele filosofilor. Am avut o bază solidă care m-a făcut să înţeleg filosofia europeană uşor şi să îi dau o interpretare uneori aparte. Am învăţat să nu mă sperii de îndoieli şi de incertitudini, să le folosesc pentru a progresa.
Am învăţat să mă deschid în faţa unor străini, să pot fi sinceră, să-mi asum trecutul şi faptele constructiv, nu aruncându-le ca pe un balast, ci reparând cât şi ce se poate din ele.
Ştiu să nu urăsc, să îmi exteriorizez (uneori prea mult) durerea şi dezamăgirea, dar să nu ajung niciodată la ură. E toxică.
Mă gândesc adesea la Dumnezeu şi la minunile lumii în care trăim. Nu mă pot abţine. L-am găsit acasă la mine, în bătrâna mănăstire Neamţ şi la moscheea Albastră, la templul budist din Chiang Mai, ba chiar şi la British Museum. Cred că era de fapt, geografic aşezat, în inimile celor care se rugau în aceste locuri.
Găsesc tot timpul, chiar dacă uneori greu şi târziu, un motiv bun să iert. Încercaţi, vă rog, să iertaţi ceva de neiertat numai ca să vedeţi câtă bucurie vă veţi produce.
Cred în egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Nu mi-e scârbă de boală, sărăcie, neputinţă. Nu la nivel declarativ. Ştiu să dau sărmanului ori celui în nevoie şi să nu cumpăr ca o purcică umflată tone de lucruri pe care să le arunc, să le stric, să le irosesc. Când mă simt tâmpită de cap de lăcomie (probabil cel mai comun păcat al lumii de azi), îmi amintesc de chipul schimonosit al cămătarului gata să se ducă în iad, din pridvorul bisericii unde slujeşte tata. Şi parcă îmi mai trece.
Ştiu să fiu singură cu mine şi să mă gândesc. În tăcere. Şi asta preţuiesc în viaţa mea foarte mult.
P.S. O adolescentă a fugit de-acasă şi duhovnicul ei e de vină, dimpreună cu credinţa în Dumnezeu, biserica şi orele de religie. Dacă toate acestea nu existau, adolescenţa era o perioadă mai puţin dificilă, familia ei mai armonioasă, şcoala mai bună, părinţii mai grijulii, societatea mai puţin deprimantă şi desigur, ea n-ar fi plecat niciodată de acasă. Totuşi, o rugăminte pentru cei care scriu cu numele ei în titlu, articole cu mare trafic. Google, spre deosebire de biserică şi duhovnici şi sfinţi, nici nu uită, nici nu iartă. Când scrieţi bălăriile alea cu presupuneri despre viaţa ei, gândiţi-vă cât de uşor îi va fi fetei salvate de voi.  Le vor citi peste 10 ani pretendenţii ei, viitorii socri, angajatorii şi colegii. Sigur, dacă se va duce la mănăstire asta nu contează, pentru că acolo nici nu te judecă, nici pe Google nu-l întreabă.