O cafea în aşteptare. Muzicantul cel sărac

Cu drag, vă poftesc la prima cafeluţă pe anul acesta! 

"Într-o zi frumoasă de vară, în Praterul din Viena - principalul loc de plimbare şi petrecere al vienezilor - era o mare serbare populară. Tineri, bătrâni, nobili, săraci, străini, veniseră în număr mare şi se bucurau de viaţă petrecând acolo.
Unde sunt oameni veseli, acolo poate nădăjdui şi acela care trăieşte din milostenia semenilor săi mai avuţi şi mai fericiţi. Astfel, se găseau aici cerşetori, dar şi flaşnetari şi harpiste, care cântau ca să câştige un ban.
În Viena trăia pe-atunci un neputincios, care de-abia îşi ducea de pe-o zi pe alta zilele din micul venit pe care îl avea. De cerşit nu voia să cerşească, aşa că se apucă de vioară, pe care o ştia încă de la tatăl său. 
Şedea sub un copac bătrân în vestitul parc cântând din vioara veche, iar pe credinciosul său căţel îl dresase astfel încât să-i stea înainte şi să ţină în gură pălăria-i ponosită, aşteptând ca oamenii să arunce în ea cei câţiva creiţari pe care voiau să-i dea.
Şi în ziua aceea frumoasă de vară muzicantul se afla lângă copacul bătrân încă de dimineaţă, însă pălăria oferită de căţel rămânea goală...
Dacă oamenii l-ar fi privit măcar, sigur ar fi simţit milă: nişte plete albe, subţiri, abia dacă-i acopereau capul; o manta soldăţească veche, destrămată, era haina lui. Luase parte la multe bătălii ca luptător, bătălii care lăsaseră pe trupul lui cicatrici, iar arcuşul era ţinut cu cele trei degete de la mâna dreaptă, căci celelalte două fuseseră retezate de un glonte de şrapnel la Astromante, în Italia, în timp ce un alt glonte mai mare îi retezase şi piciorul. 
Şi tocmai în această zi de sărbătoare oamenii nu se uitau la el, cu toate că dăduse pe coardele noi ale viorii ultimii bănuţi pe care îi avea. Se gândi resemnat că în seara aceea era osândit să adoarmă chinuit de foame pe culcuşul de paie din mansarda lui. Până şi câinele lui ar putea avea o soartă mai bună, căci putea găsi pe drumul de întoarcere spre casă vreun ciolan cu care să-şi astâmpere foamea.
Supărarea şi suferinţa îi umbriră obrazul bătut de furtuni şi acoperit de ciactrici. Şi nici nu observă că la mică depărtare de dânsul, un domn îmbrăcat elegant îl asculta de multă vreme şi îl privea cu adâncă compătimire. 
Cănd mâna obosită nu mai putu să poarte arcuşul şi piciorul cel sănătos abia îl mai ţinea, bătrânul se simţi înfrânt şi plecând capul, îşi sprijini fruntea în palme. Şi pământul sorbi câteva lacrimi tainice, dar pământul nu spune nimănui ceea ce ştie...
 - Împrumută-mi vioara dumitale pentru câteva minute, răsună lângă muzicant vocea necunoscutului elegant, care părea la fel de nepriceput la limba germană cum părea bătrânul la vioară.
Omul îi întinse vioara, străinul o acordă până ce zgomotul scos de corzi deveni limpede, ca de clopot.
 - Acum eu o să cânt, iar dumneata o să iei banii! 
Iar sunetele începură să curgă atât de minunat şi de melodios, încât bătrânul se uită curios la vioara sa, putând să jure că nu mai este aceeaşi vioară.
Oamenii se opreau, fermecaţi de sunetele cele minunate şi văzând alăturarea domnului elegant de bătrânul muzicant înţeleseseră intenţia străinului, iar punga şi inima li se desferecară şi în pălăria moşului începu să cadă aur şi argint şi aramă, încât căţelul abia putea să o mai ţină, atât se făcu de grea.
 - Încă o dată! Încă o dată! Goleşte, omule, pălăria, strigau auditorii entuziasmaţi, se mai umple o dată!
Şi cercul celor care ascultau se mărea, bucuria creştea şi la un moment dat toţi oamenii începură să cânte laolaltă imnul. Violonistul cel străin cânta în cel mai mare extaz, iar când imnul se sfârşi, aşeză vioara în braţele bătrânului şi dispăru înainte ca acesta să-i poată spune vreun cuvânt de mulţumire.
 - Cine a fost străinul acela? Îl cuvnoaşte oare cineva? se mira lumea.
 - Eu îl cunosc foarte bine, se avuzi o voce din mulţime, e violonistul Alexandre Boucher şi, iată, şi-a închinat arta unei fapte bune.
 - Trăiască Boucher!
 - Trăiască! Trăiască! Trăiască!
Şi bătrânul muzicant îşi împreună mâinile şi ridicându-le spre cer se rugă:
 - Doamne, răsplăteşte-l Tu din belşug!

Şi cu siguranţă în seara aceea frumoasă de vară în Viena erau doi fericiţi mai mult: bătrânul, care scăpase, dimpreună cu căţelul său, pentru multă vreme din nevoie şi Alexandre Boucher, căruia inima sa bună îi dăruise o bucurie pentru care putea să fie invidiat."

(După o povestire din volumul "Culmi de viaţă")

@ Pinterest

Vă doresc din inimă o săptămână cu fapte bune şi bucurie!

Latter edit la Muzicantul cel sărac, 26.01.2015, ora 19.30

Multumesc, dragă Maria, pentru darul pe care astăzi l-ai adus la cafeluță :)

O cafea în aşteptare

Mi-a plăcut grozav o mică povestioară primită de la o prietenă pe e-mail. Nu ştiu dacă e adevărată sau dacă e doar una din miile de poveşti care circulă cu internetul, din e-mail în e-mail, dar mi-ar fi plăcut să fie!
N-aş fi pus-o în postarea de astăzi dacă nu mi-ar fi venit un gând...dar gândul o să-l vi-l dezvălui după ce vă spun povestea. Adaptată, bineînţeles, ca să sune aşa cum îmi place mie! :)

Am intrat cu un prieten într-o cafenea mică din Belgia și am comandat câte o cafea. În timp ce ne îndreptam spre masa noastră, doi bărbaţi au intrat şi s-au apropiat de bar: "Cinci cafele, vă rog. Două pentru noi și  trei în așteptare". Au plătit, au luat cele două cafele și au plecat. Mirat, mi-am întrebat prietenul ce înseamnă "cafele în așteptare", iar el mi-a răspuns zâmbind: "Așteaptă și-o să vezi!". 

În timp ce stăteam liniştit la masă şi îmi savuram licoarea, am încercat să observ cine intră în cafenea.
La puţin timp după cei doi bărbaţi, sporovăind vesele, s-au apropiat de tejghea două tinere care au comandat câte o cafea şi au ales să o bea pe terasă, bucurându-se de soarele palid de primăvară. 

Comanda următoare a constat în şapte cafele şi a fost făcută de trei avocaţi de la baroul de peste drum - trei pentru ei și patru "în așteptare".

În timp ce desenam cu linguriţa argintată cercuri la suprafaţa lichidului şi încă mă întrebam ce înseamnă "cafelele în așteptare", un vârstnic cu haine ponosite, cu mers greoi, puţin legănat, se apropie sfios de chelnăriţa care îl zărise şi îi aştepta întrebarea zâmbind: "Aveţi cumva o cafea în așteptare?"...

Un minut mai târziu, la masa alăturată, cu spatele rezemat de spătarul înalt al scaunului, bătrânelul cu haine sărăcăcioase sorbea cu plăcere din cana de faianţă albă, groasă, cafeaua aromată care îl aşteptase.

Aşa am înţeles că acolo se desfăşura zi de zi un joc al dăruirii - oamenii care treceau pragul cafenelei plăteau o cafea care urma să fie servită unei persoane aflată în imposibilitatea de a-și plăti o băutură caldă sau a-şi oferi un mic răsfăţ al gustului! 
 

sursa imaginii - Google

Iar eu m-am gândit aşa: voi pregăti la fiecare început de sătămână câte o cafea în aşteptare pentru oricine doreşte să poposească aici...

O cafea virtuală într-o imagine care mi-a plăcut, însoţită de un citat sau de un gând pe care să-l degustaţi în timp ce savuraţi aromata...!

Poveste cu o Zână bună sau Maica Domnului Kato Xenia...

...şi o dragă aducere-aminte astăzi, în ziua prăznuirii aşezării în raclă a Sfântului Brâu al Maicii Domnului.

Despre mănăstirea Kato Xenia n-am să scriu, pentru că e plin internetul cu informaţii mai bine puse la punct decât ale mele. O să las însă câteva fotografii şi povestea unei întâmplări care pe care, la prima vedere şi pornire sufletească aş fi înscris-o la capitolul "miracole şi minuni", după o vorbă a unei prietene a mele. 
Stând însă şi gândind mai bine, mi-am dat seama că lucrul care mi s-a întâmplat a fost cel mai firesc lucru posibil, cel mai frumos dar, cea mai de preţ răsplată, pentru că Dumnezeu cunoaşte inima omului şi gândul şi dorul şi neputinţa din ea...
Aşadar...

...am decis de comun acord cu toată lumea cu care am purces în vacanţă anul trecut să deschidem concediul cu oprirea la o mănăstire. Şi încă la una specială, Kato Xenia, lângă Volos, care adăposteşte şi păstrează ca pe cel mai de preţ odor un fragment din Brâul Maicii Domnului. Ştiam de-acasă asta, plănuisem bine, calculasem timpul necesar ca să putem ajunge înainte de înserare (se lucra la podul de la Giurgiu, era închis un sens de mers), pentru că a doua zi, foarte devreme, trebuia să luăm feryboat-ul spre alte locuri şi n-ar mai fi fost chip să ajungem. Însă un eveniment neaşteptat ne-a întârziat plecarea cu câteva ceasuri bune. Părea pierdută posibilitatea ajungerii la mănăstire, căci dacă ne-am fi oprit acolo, am fi ratat plecarea spre destinaţia de drept.
Nu-mi venea să cred că se întâmplă asta! Mie, care visam deja cu ochii deschişi că ajung la Kato Xenia, care făcusem de nu-ştiu-câte-ori traseul imaginar, care îmi pregătisem de acasă panglică pe care s-o ating de Brâu şi s-o dăruiesc la întoarcere celor dragi, ştiind Brâul tămăduitor de multe boli şi dureri. 
Simţeam că mă scurg odată cu timpul care părea să mă ţină departe de Maica Domnului de acolo. Parcă nu puteam nici să mă mai rog, rosteam, fără prea mare stăruinţă, "Maica Domnului ajută să putem pleca, ajută să putem ajunge la Tine..."
Şi-ntr-un final, am plecat...dar ce zic am plecat? Am zburat! Căci toate drumurile ne-au fost deschise parcă, şoseaua liberă, podul de la Giurgiu circulat în ambele sensuri, poliţia din Bulgaria adormită (!), iar noi ajunşi în Volos, cazaţi şi porniţi spre Kato Xenia cu fix două ore înainte ca porţile mănăstirii să se ferece, pentru a pregăti, în tihna nopţii, cele pentru a doua zi.

În Paraclisul aflat lângă biserica mare a mănăstirii am aflat, pe lângă icoana Maicii Domnului Kato Xenia, Sfântul şi Cinstitul Brâul al Maicii după care atâta suspinasem...
Mica racliţă din argint este încuiată într-o firidă, lângă alte sfinţenii şi se scoate la sărbatori şi la felurite trebuinţe. 
Ne-am închinat, ne-am rugat şi apoi am ieşit, cu o undă de regret că n-am putut atinge aievea Brâul. Stând în faţa uşilor Paraclisului şi îmbrăţişând încă odată cu sufletul şi privirea locul, o maica s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în româneşte dacă ne-am închinat la Brâu! Până să apuc, surprinsă, să spun da sau ba, maica s-a oferit să ne scoată Sfântul Brâu să-l atingem şi sărutam! 
Măicuţa era româncă şi mi-a spus că face lucrul acesta pentru toti românii care se ostenesc să ajungă acolo. Mai mult, ne-a fost ghidă şi în biserica mare, ai cărei pereţi tocmai se împodobeau în tehnica mozaicului. Şi maica ne-a artătat icoana Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, deja întrupată în stânga intrării şi locul în care urma să fie aşezat Sântul Ioan Iacob de la Neamţ...
Restul - trăiri, mirări, bucurii, lacrimi, recunoştinţă - nu le mai descriu, că le bănuiţi. Aşez mai jos numai fotografiile promise la-nceput...

Popas la Techirghiol

Popas la Techirghiol.
În miez copt de vară, spre seară, la Mănăstirea Sfânta Maria.

Bucurii din dăruirea locului...

 ...bisericuţa de lemn

                                mormântul Părintelui

o turlă veghind cerul...sau cerul veghind locul întreg...

lacul, o nesfârşire calmă, plină de pace...

...şi cuvintele Părintelui, vii şi adevărate:

"Mulţumiţi-vă cu daruri mici, nu cereţi daruri mari; este o greşeală! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ţi trebuie ţie! 
Dar omul, în nesăbuita lui mândrie şi dorinţă, vrea tot cerul într-o clipă! Nu! Tot cerul este al tău dacă eşti prezent şi smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. La măsura ta încearcă şi tu.
Mulţumiţi-vă cu daruri mici, dar nu încetaţi să fiţi primii în asalt pentru Împărăţie."

(Veşnicia ascunsă într-o clipă - Arhimantrit Arsenie Papacioc, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2004)

Mulţumesc, Irina! 

Dar de blog

Măria sa, Neagoe Basarab...

...o carte minunată, o carte pe care răsfoind-o, descoperi prinsă în scriiturile-i măiestrite o frumoasă poveste de iubire a lui Dumnzeu către neamul românesc, din care la vreme potrivită l-a ridicat şi l-a arătat domn şi sfânt pe Neagoe Basarab.

Cu dragoste, v-o dăruiesc, ca semn al bucuriei şi al mulţumirii de a fi descoperit-o!

Vă invit, aşadar, să vă înscrieţi pentru darul de blog până vinerea viitoare, 7 iunie 2013, printr-un comentariu la această postare, iar
sâmbătă, 8 iunie, după tragerea la sorţi, vom afla cine va primi cartea!

"Neagoe Basarab...Mir bine mirositor este numele domnului, adiind peste pustiul fără de rod al vieţii mele. Pomenirea lui îmi îndulceşte gândul şi inima, căci în Măria sa am cunoscut un om care a iubit pe Hristos mai mult decât slava şi desfătarea lumii. Dar cuvintele mele au tăria cenuşei şi nu sunt în stare a zugrăvi cele pe care ochii mei le-au văzut şi urechile le-au auzit...

Din viaţa Măriei sale am învăţat că nu este sfârşit pocăinţei, nici dragostei dumnezeieşti şi că sufletul însetat după Domnul se vede pururea la începutul căii şi nu ştie că se înalţă din putere în putere şi că pune suişuri în inima sa... "

Din însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti.

Urări şi dorinţi

Mi s-a părut a fi cea mai plină de sens urare, cea mai adevărată şi frumoasă dorinţă. Am descoperit-o, răsfoind într-un moment de linişte a sufletului, eseurile lui Horia Bernea. Am citit-o o dată şi încă o dată şi m-am gândit că mi-ar place să o pot împlini - măcar crâmpeie, bucăţi mai mari sau mai mici, după puterea neîncercată a sufletului meu...
A te desăvârşi înseamnă a deveni, a creşte şi începe cu lucruri mărunte: să râzi, să te bucuri, să încerci, să speri, să cânţi...

"Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeste.
Să creşti florile de foc ale dragostei, să umbli drumul greu sfârşit de osteneală pentru a purta lumina altora, a tuturor, a celor buni şi a celor răi, să suferi pentru ei în candoare şi măreţie.

Ernest Bernea - Cel ce urcă muntele, în volumul "Preludii"
 

Ochişori noi pentru Leontina

E vremea colindelor, e vremea bucuriei, e timpul dăruirii. 
Mici sau mai mari, cuminţi sau neastâmpăraţi, ascultători sau răsfăţaţi, copilaşii îşi pregătesc de zor scrisorelele către Moş Crăciun. 
Leontina-Nicoleta ar scrie şi ea...dar nu poate. Ochişorii ei n-au cunoscut niciodată alergarea creioanelor pe albul hârtiei, n-a desenat niciodată zâne, flori, soare şi castele şi, mai trist de-atât, n-a văzut niciodată chipul mamei. 
Oare de ce ...? Pentru că Leontina nu vede! Suferă de o afecţiune gravă o ochilor, dobândită încă de la naştere: Retinopatie de prematuritate cu dezlipire totală de retină.
Deşi a trecut printr-o operaţie în Belgia, problema vederii nu s-a rezolvat. Singura şansă a rămas acum o clinică din Statele Unite ale Americii, care poate realiza intrevenţia pentru suma de 30.000 de dolari. O sumă uriaşă pentru părinţii fetiţei, care au venituri modeste, dar care simt că nu-şi vor recăpăta liniştea până ce copilul lor nu va putea vedea măcar puţin din lumea minunată creată de Dumnezeu. 

Întreaga poveste a Leontinei-Nicoleta o puteţi afla dacă treceţi pragul căsulei ei virtuale. O veţi găsi aici, aşteptându-i bucuroasă pe cei care vor să intre şi să o colinde cu gânduri şi fapte bune...

Dar de gând de Moş Nicolae

Bucuriile sunt năzuinţe fireşti făpturii noastre. Oamenii cred că le pot avea prin ceea ce pot lua, prin ceea ce pot câstiga de la alţii. Astăzi se crede îndeobşte în binefacerile materiale aduse de această atitudine de viaţă. De aceea aleargă, se zbuciumă, se vând şi cântă numai pentru bunuri materiale. 
E o mare rătăcire. Omul care vrea şi cere pentru sine poate avea plăceri, dar nu bucurii. Nimic din ce caută el nu poate aduce bucurii. Egoistul, hrăpăreţul nu cunosc aceste stări de lumină şi plinătate. Năzuinţele lor nesăţioase arată cât de mult sunt în lipsă.
Adevărata bucurie vine din prisos de omenie, vine din bogăţie interioară. Nu te bucuri cu adevărat decât prin dăruire. Eşti mare şi puternic prin ceea ce poţi dărui altora, nu prin ceea ce poţi lua de la ei.
Eşti câtă putere de depăşire, câtă putere de jertfă ai. Numai cel ce dă dovedeşte că este cu adevărat bogat.

Ernest Bernea - Îndemn la simplitate (din volumul Preludii)

Lucruri în dar

Lucrurile esenţiale din viaţă îţi sunt date gratis...

Sânul mamei tale
Soarele şi prietenia
Un loc la o masă şi o îmbrăţişare din inimă
Lumina primăverii
Râsul unui copil
Cântecul unei păsări
Susurul izvorului
Seva pomilor
Valurile mării
Ziua şi noaptea
Liniştea şi tăcerea
Ziua a şaptea
Viaţa şi moartea
Existenţa ca om pe pământ

Phil Bosmans

.

Dorinţe de Moş Nicolae

După ce mai înainte va fi cutreierat pământul în lung şi-n lat să asculte neobosit şi grabnic împlinitor, dorinţe, din vistieriile sale care nicicând nu se golesc, Sfântul Nicolae - Bunul, Blândul, Dăruitorul - a împărţit astăzi tuturor felurite daruri.
Unii şi-au dorit înţelepciune, alţii putere de rugăciune, alţii talanţii postirii, pentru a se asemăna vredniciei Sfântului.
Cei mai mici şi-au dorit dulciuri multe, jucării şi hăinuţe noi, ba chiar şi frăţiori sau surioare!
Desigur, vor fi fost destui şi din cei care în fiecare an uită că Moş Nicolae se grăbeşte să împlinească mai mult cele ale sufletului şi cele de bun simţ şi s-au repezit să treacă pe lista de dorinţe averea mătuşii sau "ultimul model" de Mercedes!
Dar Moşul nu s-a supărat...că el ştie şi de glumă!




Undeva, într-un spital, departe de căsuţa ei, înconjurată de mulţi alţi copilaşi suferinzi, Alexandra, o fetiţă de nici şapte ani, l-a aşteptat şi ea pe Sfântul Nicolae.
A adormit însă înainte de a-l vedea strecurându-i darurile în ghetuţe, toropită de oboseală şi de efectul medicamentelor.
La trezire, Alexandra a mulţumit frumos pentru ce a primit, deşi n-a cerut nimic...
În privirea ei, tristeţea vorbeşte singură despre darul la care fetiţa visează.
N-a rostit dorinţa cu glas tare, ca să nu-i îndurereze şi mai mult pe cei din jur. Însă inimioara ei bate tare-tare când se gândeşte la darul râvnit: să fie din nou sănătoasă!
Să poată alerga, să se ia la întrecere cu prietenii de joacă, să meargă la şcoală. Să stea de poveşti cu frăţiorul ei drag, să-şi îmbrăţişeze tatăl în fiecare zi. Şi să n-o mai vadă pe mama plângând!
Ca un copil mare ce sunt, încă mai cred în Moş Nicolae. Şi în daruri frumoase.
Cred în oameni cu suflet mare şi bun, care pot ajuta.
Cred în oameni care pot renunţa la un bănuţ, pentru a-l dărui unui vis de copil, deşi au şi ei alţi copii, cu alte vise.
Cred în oameni care pot dărui bucurie.
Cred în puterea rugăciunii rostită cu durere şi dragoste pentru cel suferind. Şi cu dor arzător de împlinire.
Şi cred că peste toate acestea, peste vise, oameni mari şi copii, daruri şi dăruitori, se aşează dragostea lui Dumnezeu care împlineşte şi răsplăteşte toate!

Povestea Alexandrei, micuţa care încă aşteaptă darul de Moş Nicolae, se povesteşte zi de zi AICI

Vă invit şi vă rog s-o citiţi cu sufletul! E o poveste pentru suflet! Şi pentru cei care, din suflet, pot dărui!


.