Jurnal de vacanţă IV - La "vânătoare" de Caretta-Caretta

Zilele acestea minunate de toamnă ar fi trebuit marcate în blog cu fotografii, chiar am câteva care ar putea fi arătate. Dar pentru că n-am terminat încă jurnalul, o să continui să povestesc despre vacanţă, apă caldă şi mult soare, să ne mai încălzim puţin!

Pentru că un simbol al insulei Zakynthos este broscuţa Caretta-Caretta, am luat la pas, pe rând, plajele amenajate care adăposteau cuiburi ale ţestoaselor verzi de mare.

Ameninţate de dispariţie din cauza vânatorii lor pentru suveniruri, carne şi ouă, broaştele testoase beneficiază de o mare atenţie din partea Asociaţiei ARCHELON, organizaţie care militează pentru protecţia ţestoaselor şi a habitatelor lor în Grecia.
Fiecare plajă primitoare de turişti şi populată de broscuţe este monitorizată atent de voluntari şi angajaţi ai asociaţiei, care asistă la depunerea ouălor de către femele, marchează cuiburile şi apoi le păzesc până când puii ies din ouă şi pot ajunge în siguranţă la mare (pe lângă activitatea de pe plajă, asociaţia se implică de asemenea în proiecte de cercetare a speciei, se ocupă de reabilitarea şi tratarea animalelor bolnave şi de sensibilizarea opiniei publice cu privire posibilitatea pierderii speciei).

În nisipul fin şi fierbinte al plajelor, femelele depun ouă din iunie până în august, care după două luni eclozează şi eliberează puii. Din timp în timp, mamele-ţestoase revin la cuib şi verifică starea ouălor, ferind nisipul cu înotătoarele din spate, apoi împingându-l la loc.
Am pândit în zadar cuiburile, doar-doar vom vedea puişorii. Însă într-o bună dimineaţă, am găsit urme proaspete pe nisip, semn că broscuţele s-au lansat spre larg, pentru marea întâlnire cu...marea!



Las pozele făcute să vă mai povestească...o să intervin cu câte-un mic comentariu, scris deasupra lor.

Daphne beach...o plajă întinsă, frumoasă şi spre surprinderea mea, cam pustie. Un amestec ciudat de mare, nisip fin, munte şi copaci sălbăticiţi. Şi crini de nisip, o altă minune a lumii plantelor.

O tavernă tare draguţ aranjată...

...şi cuiburile broscuţelor, protejate de suporturi de lemn...



...cărarea făcută de broscuţe spre mare...

Întinderea albastră văzută de sub un umbrar de curmal...

Superbii crini de nisip de la Daphne. Suavi, plăpânzi, de un alb srălucitor, neatinşi de uscăciunea pamântului, trăind fără mângâierea ploii, înmiresmând amurgul cu parfumul lor...Câtă dărnicie a Creatorului!

Mare şi munte deopotrivă...şi stăruinţa valului, care naşte dantele...



Kalamaki...În dimineaţa aceea cu nor, pozele B&W mi s-au părut cele mai reuşite.

În aşteptarea ţestoaselor...:)
Yerakas sau Gerakas, socotită una dintre cele mai frumoase plaje ale insulei, ocroteşte de asemenea, zeci de cuiburi de ţestoase, în partea acoperită de nisip.



Expediţia de căutare a broscuţelor a luat sfârşit.
Iar următoarea filă de jurnal vă invită la o plimbare prin oraş...
Pe curând!

Jurnal de vacanţă III - Viaţa în verde şi albastru

După un drum sinuos prin munţi, sătucul Agios Leon rămâne în urmă, calea pietruită coborând să se odihnească la mare.
Într-un golfuleţ stâncos, de o frumuseţe sălbatică şi aproape năucitoare, am descoperit unul dintre cele mai "ascunse" locuri ale insulei Zakynthos: Porto Limnionas.
Plajă nu există aici...sau există, dar sub forma unui platou construit din beton, îngust şi lung doar de câţiva metri, deasupra malului abrupt; şi mai există malurile stâncoase, de pe care plonjezi direct în apă, ca de pe un tobogan imens!





Marea îşi loveşte de ani şi ani zbuciumul de pietrele calcaroase, sunetele ei sunt inconfundabile şi copleşitoare. Peşterile scobite în stânci de stăruinţa valului îi întorc ecoul ca-ntr-o rugăciune a inimii...





Porţia de frumuseţe n-a fost servită, însă, în totalitate...
La Keri aveau să ne aştepte momente şi trăiri unice.

Drumul se opreşte pe o coastă abruptă, sub farul care străjuieşte întinderile nesfârşite. De pe platoul natural, presărat cu arbuşti, se văd Mizithres, două stânci conice, înalte, care stăpung oglinda mării...
Nu departe de Mizithres, Marea Mediterană atinge cea mai mare adâncime: peste 4500 de metri.





Se spune că la Keri turiştii veniţi în număr mare în fiecare zi văd cel mai frumos apus de soare de pe insulă.
Când cerul e scămuit de nori, soarele care apune îl colorează în cele mai minunate pasteluri, de la albastru la zeci de nuanţe de cenuşiu şi roşu aprins.
După o zi liniştită, fără vânt, niciun norişor n-a vrut să vină pe cer pentru spectacol, dar apusul a fost superb şi aşa, globul de foc scufundat în mare înroşind deopotrivă cer, ape şi pământ.









.

Jurnal de vacanţă II - Ruine încinse de soare...şi marea!

Da, da....ştiu! Promisesem un jurnal de vacanţă şi chiar şi eu mă aşteptam să pot scrie în el mai des...însă încărcătura emoţională a ultimelor (multe) zile a stricat puţin planurile de redactare. Acum, după ce-a trecut cât de cât valul, mă-ntorc, cu drag, la scris.

După o noapte de odihnă în Galaxidi, am pornit spre Delphi. Părăsind coasta, am lasat în urmă marea cu nemărginirile-i albastre şi-am înlocuit-o cu marea de măslini - întinderi imense, de un verde viu, aproape de necuprins cu privirea.



Pe versantul sudic al Muntelui Parnas este aşezată cetatea Delphi, cu faţa către o vale largă, ce revarsă cascade de verdeată amestecată cu chiparoşi şi măslini şi face din zonă unul din cele mai pitoreşti şi căutate locuri din Grecia, căci Delphi-ul adună mii de turişti în orice anotimp, dornici să se delecteze cu legende, soare şi natură.
În vechime, cetatea era renumită pentru Templul lui Apollo, zeul luminii şi al artelor, personificarea Soarelui, protectorul muzelor, poeziei şi muzicii. În urmă cu mai bine de 2000 de ani, pelerinii - din ţinuturile elene şi de mai departe - veneau să vadă Oracolul din Delphi şi să asculte proorociile Pythiei, preluate de la însuşi Apollo, ulterior supunându-se lor întocmai (la fel cum a facut, ca mulţi alţii, şi Cresus, regele Lidiei).
Astăzi, alţi mii de pelerini străbat la pas cărările cetăţii de-altă dată. Calea Sacră - calea principală de acces a cetăţii - înaintează prin sit, ducând la Templu; de-o parte şi de alta, ruine...blocuri mari sau mărunte de stâncă, încinse de soare, încuind adânc în inimi de piatră ani de istorie şi de zbucium al sufletului omenesc, mereu în căutarea liniştii din care a fost luat, mereu năzuind spre altceva, spre altunde...
Nu poţi să nu te transpui, măcar pentru câteva clipe, în atmosfera de-atunci. Ţi-o imaginezi, legând de tot ce-ai citit despre loc şi încerci s-o faci prezentă...te-nfiori, amintirea aduce-un sentiment ce copleşeşte...







De-a lungul Căii Sacre...


...până la locul edificiului care adăpostea tezaurul atenienilor (fiecare oraş mai bogat construia un edificiu în care îşi adăpostea tezaurul)...



...şi-apoi spre Templul lui Apollo...



Plin de măreţie cândva, abundând de podoabe, faimă şi femei frumoase, templul zidit înainte de secolol IV î.H. şi scos la iveală de arheologii francezi abia către anul 1900, a mai păstrat doar şase coloane dorice în amintirea grandorii şi puterii de-altă dată. Vestitu-i oracol a mai facut profeţii până în anul 300, când zorii creştinismului au făcut lumină deplină în pâcla deasă în care rătăceau închinătorii la idoli.



Deasupra templului, urmărind cărarea care urcă, ajungi la amfiteatru, construcţie impresionantă, cu 5000 de locuri şi opt căi de acces, care a rezistat foarte bine timpului; priveliştea care se descoperă este una minunată, în fata privirii desfăşurându-se, în toată spendoarea-i de smarald, valea Pleistos.



În punctul cel mai înalt al sit-ului de la Delphi, ascuns de copaci umbroşi, se întinde pe o suprafată considerabilă, stadionul. Întrecerile sportive erau la mare modă în lumea antică iar aici se desfăşurau Jocurile Pythice, organizate în amintirea luptei zeului Apollo cu balaurul Python. Jocurile începeau cu un spectcol care avea ca temă uciderea balaurului şi izbânda lui Apollo, apoi continuau cu sacrificii animale, întreceri sportive şi chiar lirice şi dramatice - imnuri, tragedii, comedii, căci Apollo era un zeu iubitor de artă.





Pentru privilegiul de a-l avea pe zeul luminii şi al Soarelui drept protector, pentru profeţiile Oracolului din templul acestuia, pentru bogăţiile adăpostite în cetate, pentru modul în care se cultiva arta, muzica, poezia, vechii greci credeau că Delphi este centrul lumii cunoscute pe-atunci (şi alcătuită din Europa, Asia-Mică, India şi Africa de Nord) şi l-au denumit Omphalos, sau buricul pământului.
Locul era marcat de un bloc de piatră minunat sculptat şi împodobit, care a fost înlocuit între timp de arheogi cu o piatră obişnuită, conică, originala fiind păstrată în muzeul de lângă sit, alături de alte piese, pentru a fi ferită de degradare.



Lăsând în urmă Delphi-ul încărcat de legende, am pornit la un drum lung, spre Peloponez.

Urmărind coasta vestică, am ajuns la Voidokilia, alt loc minunat, desfătător de privire şi suflet...am ajuns în altă poveste!
Două promontorii de stâncă nu foarte înalte se dau parcă, la un moment dat, la o parte, dezvelind o lagună cu apă albastră-albastră şi-o plajă aproape sălbatică, puţin populată de turişti.





Povestea Voidokiliei este legată de cea a lui Nestor, regele Pylosului. Amintit de Homer în poemele sale, regele Nestor, renumit pentru întelepciunea şi vitejia sa, a fost cel mai batrân dintre luptătorii în războiul troian şi deasemena, implicat în expediţiile argonauţilor. Locul adăposteşte şi peştera care îi poartă numele şi în care, după legendă, Hermes ar fi ascuns vitele furate de la Apollo.
Deasupra peşterii, pe vârful promontoriului, stăpânind deopotrivă cer şi mare, Paleokastro - ruinele unui castel franc din secolul XIII.
Doar amurgul care punea umbre pe întinderi şi adâncea sineala mării ne-a potolit dorinţa de explorare...


În zori, am revenit lângă lagună...timpul nu ne dădea răgaz să stăm mai mult, aşa că ne-am luat rămas-bun. În dimineaţa aceea însorită, marea a ţinut să ne spună că a-mbrăcat, pentru noi, altă nuanţă...
Drum bun!





.

Acoperământul Maicii Domnului

.

În această lună, în ziua întâi, prăznuim pomenirea Acoperământului Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.

Trebuie să ştim că acest praznic a început a se prăznui pentru o pricină ca aceasta: în zilele împăratului Leon cel Înţelept în Constantinopol, spre o duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în sfânta biserică Vlaherna a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos şi-a ridicat ochii în sus împreună cu ucenicul său, Fericitul Epifanie, şi au văzut pe Împărăteasa Cerului, pe ocrotitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai aleşi, Sfântul Ioan înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan.

Iar cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile". ştiind şi noi pe solitoarea şi pe acoperitoarea noastră, să năzuim către dânsa cu umilinţă strigând:

"Acoperă-ne pe noi cu Acoperământul tău, Preasfântă Fecioară, în ziua răutăţilor noastre; acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer, şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământului tău".

(Sinaxar, 1 octombrie)