O cafea în aşteptare. Pe aripile vântului

Bună dimineaţa la cafeluţă, prieteni!
Să ne înviorăm speranţele cu o cafeluţă cu iz de primăvară! :)

@ Pinterest

În spaţiul verde dintr-un parc al oraşului, sub călduţul soare al primăverii, din iarba crudă răsăriseră frunzele zimţate şi puternice ale păpădiilor. Printre acestea îşi scosese căpşorul o minunată floare galbenă, nevinovată, aurie şi senină asemeni unui apus de soare în luna mai. După ceva vreme, floarea se preschimbă într-un ghemotoc uşor alcătuit dintr-o mulţime de pufuleţi care aveau fiecare la capăt câte o sămânţă bine înfiptă în miezul pufoasei sfere.

          Câte supoziţii nu făceau micuţele seminţe, câte vise de-ale lor nu legănă adierea serii pe când începeau să se audă primele cântece ale greierilor…

          — Oare unde vom încolţi?

          — Cine poate şti?

          — Doar vântul o ştie...

          Într-o dimineaţă, puful fu smuls de o nevăzută pală de vânt. Seminţele o porniră care încotro pe aripile vântului, agăţate de paraşutele de puf.

          — Salutare… Salutare, îşi spuneau micuţele seminţe unele altora.

          În vreme ce majoritatea seminţelor cădea pe pământul bun al grădinilor şi câmpurilor, una singură – cea mai mică dintre toate – sfârşi, după ce zbură puţin, într-o crăpătură din cimentul unui trotuar. Nu a dat decât de un fir de praf purtat acolo de vânt şi ploaie, atât de amărât în comparaţie cu pământul bun şi gras al câmpiilor.

          — Dar toată crăpătura este numai a mea! îşi zise sămânţa noastră şi, fără a sta o clipă pe gânduri, se strecură acolo şi încercă să-şi înfigă cât mai adânc rădăcinile.

          În apropierea acelei crăpături se afla o bancă rablagită şi scrijelită toată. Pe acea bancă se aşeza mereu un tânăr; era zbuciumat şi avea o privire neliniştită. Pe sufletul său apăsau nori negri şi mereu îşi ţinea pumnii strânşi.

          La un moment dat, văzu două zimţate frunzuliţe de un verde crud răsărind pe stradă din ciment.

          — Nu veţi reuşi, sunteţi ca mine! zise, râzând cu amar şi le strivi cu piciorul, într-un gest scurt.

          În ziua următoare însă, văzu că frunzele se ridicaseră iar şi de astă dată erau patru.

          Din acea clipă, îşi propuse să observe ce se întâmplă în fiece zi cu încăpăţânata şi curajoasa plantă. După câteva zile ieşi la iveală şi floarea, de un galben strălucitor, asemeni unui zâmbet fericit.

          Pentru prima oară după timp îndelungat, tânărul simţi cum resentimentele şi amărăciunea care îl copleşeau, împovărându-i inima, începeau să se destrame. Îşi înălţă capul şi respiră adânc. Izbi cu pumnul spătarul băncii şi strigă:

          — Am priceput… Putem să răzbim!

          Îi venea să plângă şi să râdă deopotrivă. Atinse cu degetele căpşorul galben al păpădiei - plantele simt iubirea şi bunătatea fiinţelor umane. Pentru micuţa şi îndrăzneaţă păpădie, mângâierea tânărului a fost lucrul cel mai frumos ce i s-a putut întâmpla...Iar pentru tânăr, biruinţa păpădiei a fost un semn pe care-l aştepta demult.

          Să nu întrebăm vântul de ce ne-a purtat acolo unde ne aflăm. Chiar dacă suntem sufocaţi de ciment, să ne înfigem cu putere şi încăpăţânare rădăcinile în pământ şi să trăim. 

Fiecare dintre noi poartă o veste bună.

          

(După o povestioară de Bruno Ferrero)

@ Pinterest

Emoţie de iarnă

Am reuşit să închei anul bucuroasă, după cum am îndrăznit să-mi doresc... 
Unul din motive a fost zăpada, zăpada pe care-o aşteptam de multă vreme, albă, pufoasă, mare, ca în iernile copilăriei, îngropând iarbă uscată, crengi, pomi, străzi, acoperişuri, griul unei lumi cernite, obosite, murdare. 
M-am plimbat până mi-au îngheţat picioarele şi până nu mi-am mai simţit degetele de la mâini, în câteva după-amiezi, pe câmpul din spatele casei fratelui meu. 
În amurg, iarna-i minunată, fumul iese mai gros de pe coşuri, ferestrele revarsă lumină gălbuie, aurind înserarea. Zăpada capătă culori de poveste. 
În amurg, eu cu gândurile mele...
În amurg, am fost din nou recunoascătoare că trăiesc şi că simt lucrul acesta prin toţi porii. Că mă pot bucura, atunci, în momentul acela frumos, pentru bucuriile aparent mărunte, cum ar fi zăpada, culoarea, înserarea, aerul tare, care lipeşte nările. 
De cele mai multe ori, bucuriile mărunte sunt discrete, trec aproape neobservate. E o pedagogie şi aici...trebuie să-ţi ascuţi simţurile, să le asculţi, ca să poţi prinde şi păstra frumuseţea curată a clipei. Dar atunci când nu le-am avut, când nu le-am văzut, am tânjit după ele, mi-au lipsit, mi-a fost dor, fără să ştiu sau să pot numi ce-mi lipseşte. 
Din dorurile neostoite se nasc tristeţile, nefericirile.

În amurg, cu sufletul inundat de iarnă mare şi de frumuseţe, n-am putut să fiu altfel decât bucuroasă. 
Pân-n zările albe şi înapoi!

O cafea în aşteptare. Mâna

Bună dimineaţa la cafeluţă!
Să începem săptămâna gândind la recunoştinţă!

sursa - Google

"Pentru că era ziua specială a Recunoştinţei, învăţătoarea le-a cerut elevilor ei de clasa întâi să deseneze ceva pentru care se simţeau recunoscători. Şcoala se afla într-un cartier foarte sărac, iar mulţi dintre elevi erau de condiţie foarte modestă, aşa că învăţătoarea se întreba pentru ce ar fi putut fi recunoscători micuţii. 
Era mai mult ca sigură că mulţi dintre ei vor desena un curcan sau o masă încărcată cu bucate, cum s-a şi întâmplat dealtfel. Însă tresări, uimită, când Douglas, un băieţel pirpiriu, i-a întins desenul lui, care nu semăna deloc cu celelalte. Într-o manieră stângace, copilăroasă, Douglas a desenat o...mână.
A cui o fi mâna? Întreaga clasă era fascinată de imagine, dar şi de întrebare.
 - Eu cred că este mâna lui Dumnezeu, care ne pune mâncare pe masă! a spus un băieţel.
 - Eu cred că este a fermeirului care creşte curcani, a strigat un altul.
 - A mamei, cu siguranţă, spuse o fetiţă.
Când agitaţia s-a mai pototlit şi elevii s-au întors la treburile lor, profesoara s-a aplecat uşor asupra lui Douglas şi i-a şoptit la ureche:
 - A cui era mâna, Douglas?
 - A dumneavoastră, doamnă învăţătoare, i-a răspuns acesta, tot în şoaptă.
Învăţătoarei i-a venit brusc în minte că îl ţinuse de multe ori de mână pe Douglas, un elev dintre cei mai defavorizaţi, dar în acelaşi timp gândi că procedase aşa mereu, cu mulţi dintre copiii pe care îi educa.

Pentru astfel de lucruri ar trebui, poate, să ne exprimăm cu toţii recunoştinta - nu doar pentru lucrurile materiale, ci şi pentru şansa de a mângâia pe cineva sau a fi mângâiaţi."

(După o povestioară din volumul "Supă de pui pentru suflete tinere")

Poveste cu o Zână bună sau Maica Domnului Kato Xenia...

...şi o dragă aducere-aminte astăzi, în ziua prăznuirii aşezării în raclă a Sfântului Brâu al Maicii Domnului.

Despre mănăstirea Kato Xenia n-am să scriu, pentru că e plin internetul cu informaţii mai bine puse la punct decât ale mele. O să las însă câteva fotografii şi povestea unei întâmplări care pe care, la prima vedere şi pornire sufletească aş fi înscris-o la capitolul "miracole şi minuni", după o vorbă a unei prietene a mele. 
Stând însă şi gândind mai bine, mi-am dat seama că lucrul care mi s-a întâmplat a fost cel mai firesc lucru posibil, cel mai frumos dar, cea mai de preţ răsplată, pentru că Dumnezeu cunoaşte inima omului şi gândul şi dorul şi neputinţa din ea...
Aşadar...

...am decis de comun acord cu toată lumea cu care am purces în vacanţă anul trecut să deschidem concediul cu oprirea la o mănăstire. Şi încă la una specială, Kato Xenia, lângă Volos, care adăposteşte şi păstrează ca pe cel mai de preţ odor un fragment din Brâul Maicii Domnului. Ştiam de-acasă asta, plănuisem bine, calculasem timpul necesar ca să putem ajunge înainte de înserare (se lucra la podul de la Giurgiu, era închis un sens de mers), pentru că a doua zi, foarte devreme, trebuia să luăm feryboat-ul spre alte locuri şi n-ar mai fi fost chip să ajungem. Însă un eveniment neaşteptat ne-a întârziat plecarea cu câteva ceasuri bune. Părea pierdută posibilitatea ajungerii la mănăstire, căci dacă ne-am fi oprit acolo, am fi ratat plecarea spre destinaţia de drept.
Nu-mi venea să cred că se întâmplă asta! Mie, care visam deja cu ochii deschişi că ajung la Kato Xenia, care făcusem de nu-ştiu-câte-ori traseul imaginar, care îmi pregătisem de acasă panglică pe care s-o ating de Brâu şi s-o dăruiesc la întoarcere celor dragi, ştiind Brâul tămăduitor de multe boli şi dureri. 
Simţeam că mă scurg odată cu timpul care părea să mă ţină departe de Maica Domnului de acolo. Parcă nu puteam nici să mă mai rog, rosteam, fără prea mare stăruinţă, "Maica Domnului ajută să putem pleca, ajută să putem ajunge la Tine..."
Şi-ntr-un final, am plecat...dar ce zic am plecat? Am zburat! Căci toate drumurile ne-au fost deschise parcă, şoseaua liberă, podul de la Giurgiu circulat în ambele sensuri, poliţia din Bulgaria adormită (!), iar noi ajunşi în Volos, cazaţi şi porniţi spre Kato Xenia cu fix două ore înainte ca porţile mănăstirii să se ferece, pentru a pregăti, în tihna nopţii, cele pentru a doua zi.

În Paraclisul aflat lângă biserica mare a mănăstirii am aflat, pe lângă icoana Maicii Domnului Kato Xenia, Sfântul şi Cinstitul Brâul al Maicii după care atâta suspinasem...
Mica racliţă din argint este încuiată într-o firidă, lângă alte sfinţenii şi se scoate la sărbatori şi la felurite trebuinţe. 
Ne-am închinat, ne-am rugat şi apoi am ieşit, cu o undă de regret că n-am putut atinge aievea Brâul. Stând în faţa uşilor Paraclisului şi îmbrăţişând încă odată cu sufletul şi privirea locul, o maica s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în româneşte dacă ne-am închinat la Brâu! Până să apuc, surprinsă, să spun da sau ba, maica s-a oferit să ne scoată Sfântul Brâu să-l atingem şi sărutam! 
Măicuţa era româncă şi mi-a spus că face lucrul acesta pentru toti românii care se ostenesc să ajungă acolo. Mai mult, ne-a fost ghidă şi în biserica mare, ai cărei pereţi tocmai se împodobeau în tehnica mozaicului. Şi maica ne-a artătat icoana Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, deja întrupată în stânga intrării şi locul în care urma să fie aşezat Sântul Ioan Iacob de la Neamţ...
Restul - trăiri, mirări, bucurii, lacrimi, recunoştinţă - nu le mai descriu, că le bănuiţi. Aşez mai jos numai fotografiile promise la-nceput...

Poveste cu un soldat şi alte amintiri

Eram în şcoala generală şi în acel an, de Ziua Armatei, diriginta a hotărât să facem o ieşire la Cimitirul Eroilor, pentru că acolo, în cadru festiv, se organiza o comemorare a soldaţilor căzuţi pentru apărarea Patriei. 
Cimitirul, aşezat sub bolta stejarilor, era plin de lume: soldaţi, ofiţeri, gardă de onoare, fanfara armatei, oficialităţi, elevi, civili.
Am fost dirijati spre mormintele din stânga şi cu câte o floare în mână, ne-am aşezat, sfioşi, unul după altul, lângă câte o cruce de erou. Se înşiruiau mulţime de nume acolo: căpitan..., sergent..., locotenent..., soldat..., ostaş necunoscut...nume, nume, nume...Vieţi. Destine.
Pe crucea lângă care m-am aşezat scria simplu: soldat Traian Croitoru. M-am emoţionat. 
Am început să mă-ntreb în gând unde-o fi murit, dacă avea mamă, dacă avea soţie, dacă l-au plâns copiii. Mi-au venit în minte secvenţe din filmele despre război pe care le văzusem la TV: cum picau proiectile, cum explodau sfârtecând trupuri, cum tunurile bubuiau când înfundat, când asurzitor, cum soldaţii gemeau răniţi sau mureau aţintind ochi mari spre cer...
Când fanfara a îneceput să cânte, au început să-mi curgă lacrimile fără să-mi pot explica de ce. Mi le ştergeam pe furiş, ca nu cumva să mă vadă careva şi-apoi să mă-ntrebe de ce-am plâns sau să facă haz de sensibilitatea mea. 
Nu ştiu cât de atentă am fost la ce s-a petrecut apoi în jurul meu, nu-mi mai amintesc ce-a urmat şi cum s-a desfăşurat programul, în piept îmi bubuia inima în chip de altfel de salve de tun şi mintea mea nu înceta să se minuneze de măreţia morţii pentru un ideal adevărat.
Am revenit la mormântul lui Traian curând, însoţită de mama şi de tata. Am plantat în jurul crucii lalele, am aprins pe mormânt lumânări.
Traian era de-acum al meu, mi-l împropriasem. Nu ştiam dacă cineva l-a aşteptat, dacă cineva îl mai plânge - eu l-am plâns la prima noastră întâlnire. În primăvară, mormântul lui Traian era singurul care avea flori, covoraş frumos de lalele roşii. Ca sângele lui. Ca sângele lor, al soldaţilor...

Şi-am tot revenit la mormântul lui Traian. Dar nu de Ziua Armatei, ci de Ispas, cum spunea bunicul - veteran de război şi el - să-i aduc ofranda mea de gând şi de pomenire. 
Între timp, nici bunicul, care-mi povestea cum "a făcut frontul" în munţii Tatra şi care în fiecare an, de Înălţarea Domnului, ducea la Biserică o pâine mare şi albă şi un pomelnic cu eroii lui - fraţi, camarazi, cunoscuţi - nu mai este. A rămas amintirea lui şi-un mare dor, mai vii ca oricând în ziua aceasta a Înălţării. 
Pe pomelnicul meu de fiecare Liturghie, numele lui Traian şi-al bunicului Ştefan se înfrăţesc, aşezate una lângă alta. Şi rugăciunile mele de seară îi cuprind pe amândoi, ca un braţ de camarad. Şi nădăjduiesc că, în Cealaltă Vreme, ne vom întâlni şi voi putea să le spun fiecaruia aievea ce le spun în gând acum: bunicului că mi-a fost dor de el, iar lui Traian că am aşteptat o grămadă de ani să-l întâlnesc.

Hristos S-a înălţat!

Preţ şi preţuire

Am primit, prin tainică rânduială a Domnului, o carte de care aveam nevoie exact atunci când am primit-o...o carte cu cuvinte înţelepte şi alese, o carte cu istorii măreţe, carte care mi-a răscolit şi bucurat deopotrivă sufetul, într-un fel aparte, cum nu multe au făcu-o. 

Fără a mai adăuga altceva, las aici câteva rânduri...

Despre ceea ce este cu adevărat de preţ în viaţă

Dumnezeu este aerul sufletului nostru, fiule Neagoe. Fără El, asemeni unei păsări, noi nu putem a ne ridica de la pământ. Fără Domnul, viaţa noastră este praf şi tină şi nu se deosebeşte cu nimic de cea a târâtoarelor care au pământul ca hrană, fericire şi mormânt. Însă cine îl are pe Dumnezeu ca pe văzduhul în care trăieşte şi din care îşi trage duh, acela are aripi de vultur şi se avântă spre înălţimile cerului. 
Omul este însă mândru şi nu vrea să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, lui îi place să se conducă el însuşi după mintea sa şi nu înţelege că nu are destulă pricepere pentru a face binele fără Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume să facem şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim. 

(Cuvânt al Patriarhului Nifon al Constantinopolului către Neagoe Basarab, domnul Tării Româneşti)

Mulţumesc, Alexuţ!

Hristos a înviat!

Tâmplarul. Sau lecţia de iertare

Zilele trecute am primit prin e-mail o povestioară care mi-a plăcut şi pe care m-am gîndit s-o aduc şi aici, pentru întelesul ei adânc şi frumos.

Cu siguranţă, de multe ori ne-am aprins de la un cuvânt care ni s-a părut aruncat anume să ne rănească, de la un gest nepotrivit sau de la o întâmplare banală. Mai mult ca sigur, am stat supăraţi sau poate chiar nu ne-am vorbit ceasuri sau zile sau, mai trist, sapătămâni cu un prieten, cu vecinul, cu colega, cu fratele, cu mama sau cu tata, cu soţul sau soţia.

De fiecare dată, cel mai greu este primul pas spre împăcare. De multe ori simţi vina în suflet, dar mândria sau îndreptăţirea te împiedică să fii tu primul care ieşi în întâmpinare. Şi-atunci ai nevoie de un imbold, care să te ajute să faci gestul împăcării, să ceri iertare. Şi imboldul poate fi stăruinţa în rugăciune, un gând bun, o amintire frumoasă, sau...Cineva. Cineva care ştie mereu să ierte şi să iubească. 
Şi acum, povestioara:
 

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. Cearta a început după o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de tăcere.

 Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

- Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.

- Da, a zis fratele mai mare, chiar bine! Am ceva de lucru pentru dumneata.

 Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu...Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd! Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.

 Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vedea, fermierul a  făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.

 Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, a alergat spre fratele mai mare, l-a îmbrăţişat şi i-a spus:

- Eşti un om deosebit! Să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!

 ...Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale.

 - Aşteaptă, stai! i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata...

 - Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit...

Meals ready!

Gând pentru părintele Zarko

.

Despre diaconul Zarko şi despre suferinţa lui s-a mai scris în media virtuală - au început să scrie prietenii şi familia, în blog-ul pe care l-au deschis, apoi au continuat şi alţii, impresionaţi de caz şi conştienţi fiind că 20.000 de euro, suma necesară estimată pentru intervenţie, se vor strânge numai dacă povestea lui Zarko va ajunge la cunoştinţa şi sufletul cât mai multor oameni.
Era nevoie, în mai puţin de o lună, de bani mulţi şi multă, multă rugăciune!

Minunile există! Există nu numai în lumea copiiilor sau în cărţile de poveşti, ci şi aievea, se înfăptuiesc lângă noi, pentru noi: cu numai câteva zile înainte de plecarea spre Clinica din Viena, unde se va face operaţia, suma necesară s-a strâns! Posibil să existe şi costuri ulterioare, pentru tratament de specialitate, dar prima urgenţă - banii pentru intervenţie - a fost rezolvată!
Din puţinul fiecăruia s-a făcut întregul cu care părintele poate îndrăzni să spere la o viaţă în sănătate.

Minunea aceasta mă face să nădăjduiesc că şi micuţa Alexandra va avea într-o zi bucuria lui Zarko. Că suferinţa ei va înceta, că lupta cu boala va fi câştigată.
Cu trupşorul plăpând numai răni, cu sufletul frânt de dorul de casă, de fraţior, de tătic, Alexandra ţine piept bolii din ce în ce mai greu.
Oameni dragi, e-atât de mare lucru să putem dărui speranţă la viaţă!
Vă rog, vă rog nu uitaţi de Alexandra! Dacă n-aţi privit încă ochişorii ei, faceţi-o aici...

Ne rămâne nouă să ne rugăm mai departe ca părintele Zarko să treacă cu bine şi peste această încercare.
Ne rămâne să ne rugăm ca sfinţii Doctori fără de Arginţi să-l tămăduiască grabnic şi Sfântul Antim Ivireanul, în biserica căruia slujeşte, să fie mijlocitor pentru întoarcerea lui iarăşi dinaintea altarului.
Ne rămâne să ne rugăm mai departe ca rugăciunea părintelui de fiecare seară şi dimineaţă, de fiecare Liturghie, să se rostească iarăşi cu putere şi să poată îmbrăţişa în ea, cu bucurie, pe toţi cei care au dăruit...

Cu pace, Domnului să ne rugăm...
Doamne, miluieşte!


.

Gânduri vechi pentru anul nou

E vremea urărilor. A gândurilor bune către ceilalţi. A regăsirii cu noi.
E vreme de bilanţ şi de dorinţă.
În cuvinte pe care ne silim să le alegem cât mai potrivite, facem celorlalţi urări de bine, doriri de bucurie, pace, lumină. Le-am şi putea dărui aievea, cu uşurinţă, dacă ar fi parte din noi, dacă le-am trăi cu-adevărat, dacă n-ar rămâne doar alcătuiri frumoase, emoţionante, pe felicitările de sfârşit de an.

Frământ în minte câteva gânduri care se jocă de-a cuvintele şi de-a-ntrebările...
Mă gândesc că binele în Hristos înseamnă suferinţă: "Fericiţi cei săraci cu duhul...fericiţi cei ce plâng...fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate...fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează....fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră... " Oare aş putea să primesc un astfel de bine?

Dar Dumnezeu este dragoste..."Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!"

E uşor să fii credincios în vreme de pace. De pace sufletească. E uşor să fii bucuros, să simţi liniştea, să priveşti Lumina.
În lume e vreme de frământare. Dacă Domnul va pune vreodată la-ncercare pacea mea, atunci cum va fi statul meu în picioare? Dar mărturisirea mea? Dar urarea mea cum va fi?

Copleşită mereu de purtarea de grijă a Domnului, de dragostea Lui, de neostenita Lui căutare spre mine, nu mă pot gândi la mâine, la poimâine, la 2012, decât ca la un timp întreg al Domnului, în care am fost chemată, preţ de-o clipă, de-o respiraţie a Duhului.
Trăiesc mereu cu un picior în Împărăţia Cerurilor (şi cu capul în nori...aţi crezut cumva că titul blogului e doar o metaforă frumoasă...? :D), pentru că în iubirea Lui, Dumnezeu ne-a dat de-aici să ne-ndulcim de (pre)gustarea ei, să ne deprindem cu ea, să o dorim.

Pentru anul viitor n-am planuri mari. E un mai vechi defect al meu "să mă lipesc" de tot felul de oferte întâlnite pe cale, aşa că sunt sigură că o să am de lucru din greu.
Mi-ar place să pot rămâne statornică proiectelor pe care le-am început şi să le dezvolt şi pentru că ele presupun exclusiv muncă de voluntariat, mă rog să am timp liber suficient şi multă răbdare. Şi mi-ar place să-mi pot relua o veche pasiune, abandonată la un monet dat: pictatul icoanelor pe sticlă.

Închei cu o rostire a Sfântului Ioan de Kronstadt pe care aş vrea să o fac rugăciunea mea de fiecare seară şi pe care v-o dăruiesc cu drag, ca pe un început de gând călăuzitor în noul an: gând de mulţumire lui Dumnezeu!

Doamne, nesfârşit, nemăsurat Îţi sunt dator pentru fiece adiere de văzduh de tine revărsată pentru suflarea noastră, pentru fiecare înghiţitură de băutură şi pentru fiecare fărâmitură de pâine, pentru fiecare fruct şi pentru toate celelalte nenumărate roade ale pământului, pentru fiecare gând bun, curat, sfânt care se înalţă de pe pământ la cer, pentru fiecare simţământ, pentru fiecare năzuinţă bună a voii mele, pentru fiece faptă bună - şi pentru toate, pentru toate Îţi mulţumesc, eu, robul Tău netrebnic!




.