Unde se avântă vulturii

Hotar între cer şi pământ, cuib de rugăciune neîncetată şi de veghe neadormită, meterez al trăirii şi simţirii româneşti, munte duhovnicesc străjuind Valea Frumoasei. Mănăstirea Oaşa.

În obştea nu foarte numeroasă, mai dârji în hotărâre decât asprimea traiului de munte şi mai blânzi la suflet decât cea mai dulce adiere de primăvară, monahii împlinesc tainica rânduială lăsată de veacuri pentru cei care s-au afierosit lui Dumnezeu, uitând lumea: priveghere, rugăciune, muncă, mulţumire.

În biserica mică miroase a tămâie iar la strană se cântă molcom. Din candele, lumina aurie poleieşte totul: catapeteasmă, icoane, zugrăveală, mâna fratelui care întoarce pe rând foile cărţii: "Neînfruntată nădejdea ta, Născătoare de Dumnezeu, având, mă voi mântui. Folosinţa ta agonisind, Preacurată, nu mă voi teme..."
O pace dulce te umple şi te aşează şi pe tine în vadul rugăciunii...

Afară din mănăstire, înapoi şi înainte pădure şi cărare şerpuindă şi la puţină cale, apele lacului, oglinda cerului...cum să nu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru asemenea pământ românesc minunat?

 

Tot la poale de Şurean, sora mai mică a Oaşii, mănăstirea Ţeţ, odihneşte într-o poiană. 
O mână de maici curajoase şi nespus de frumoase, ţin tovărăşie iarna lupilor veniţi până aproape de curtea mănăstirii, iar vara celor mai verzi brazi şi celor mai frumoşi munţi. N-au frică, pentru că le este apărător şi steag Sfântul Gheorghe, purtătorul de Biruinţă.

 Cutreierând, pelerin avid de frumos şi sfânt, te miri, te bucuri, descoperi, mulţumeşti.
 Împreună cu aerul tare respiri deopotrivă frumuseţea cea închipuită de Dumnezeu şi aşezată aici ca o arvună a Raiului şi binecuvântările rugăciunii celei care ţine lumea.