O cafea în aşteptare. Totul

E târziu pentru cafeluţă, dar cu toate astea, vă invit s-o gustaţi. 
Nu m-am hărnicit să postez, n-am simţit nevoia să mă apropiu de computer după trei zile petrecute la Mănăstirea Oaşa, fără telefon, fără internet, doar cu duhul păcii locului şi-al rugăciunii vieţuitorilor, care te-acoperă luminos şi blând, ca o aripă de înger...

Astăzi, o poveste despre dragoste şi altruism, povestea lui Leo şi a prietenului lui, Toma.

Sursa foto - Google

Micuţul Leo, şchiop de un picior şi Toma au ajuns la un centru pentru copii abandonaţi în aceeaşi zi, la câteva luni după naşterea lor. Au crescut unul lângă altul, lipsiţi de dragostea mamelor care i-au adus pe lume, dar bine îngrijiţi de lucrătoarele din centru. 
Toma îl ajuta pe Leo, îi era mereu alături, îl mângâia când îi era frică, îl aştepta în timpul plimbărilor, se juca cu el când ceilalţi copii îl dădeau la o parte pentru handicapul lui, îl făcea să râdă, spunându-i poveşti hazlii. La şcoală, colegii îl ironizau mereu şi îl brutalizau adesea pe Leo, dar Toma ştia să-i pună la punct, pentru că era inteligent şi robust deopotrivă: cel mai bun la învăţătură din clasă şi cel mai sprinten din curte.
La Centru veneau deseori familii care făceau cunoştinţă cu copiii, îi scoteau la masă în oraş, făceau plimbări lungi, purtau discuţii, toate acestea în vederea unei posibile adopţii. 
De Leo nu se interesa nimeni şi din cauza aceasta Toma găsea mereu scuze în a refuza întâlnirile care i se propuneau. Ieşise doar de două ori cu un medic şi soţia sa, doi oameni blânzi, care vorbeau foarte frumos şi erau foarte atenţi cu el. 
În dupămasa aceea, doamna de serviciu îl chemă pe Toma în biroul directoarei. Acolo, medicul şi soţia sa îl aşteptau. Inimioara lui Toma începu să bată tare şi se pomeni cu medicul lundu-i mânuţele într-ale sale şi spunându-i, privindu-l în ochi: "Toma, noi te-am îndrăgit foarte mult...ai vrea să vii să locuieşti cu noi pentru o vreme? Dacă îţi place, ai putea să rămâi pentru totdeauna, să fii copilul nostru...". 
Toma rămase fără cuvinte. Faţa i se lumină, ochii i se umplură de lacrimi...Să aibă o mamă şi un tată ca toţi copiii? Oare era posibil? "Oh, da...da, domnule!" şopti el...Dar bucuria din ochi i se stinse în clipa următoare. Medicul tresări. O umbră se aşeză pe chipul copilului; dacă el pleca, cine mai avea de grijă de Leo? "Vă mulţumesc mult, domnule...dar nu pot veni!" şi smulgându-se din mâinile doctorului, o luă la fugă înspre camera lui.
La puţină vreme după întâmplare, medicul veni să-l vadă, însoţit de una dintre îngrijitoare. Îl găsi pe Toma ajutându-l pe Leo să-şi pună gheata specială. "Pentru el nu ai vrut să vii să locuieşti cu noi, nu-i aşa?", îl întrebă doctorul, mângâindu-i creştetul încă aplecat în încercarea de a-l încalţa pe Leo. 
Toma s-a ridicat, privindu-l în ochi pe domnul cel bun: "Ştiţi?...eu sunt tot ce are el pe lume!".

Cu siguranţă, există şi cineva pentru care tu eşti tot ce are pe lume.

(O poveste după Bruno Ferrero)