skip to main |
skip to sidebar
De multe ori am avut senzaţia că îi învăţăm pe copiii noştri - împinşi de un sistem şcolar absurd sau aşa, pur şi simplu - lucruri care nu le sunt de niciun folos.
Mi s-a întâmplat, deasemena, de-a lungul vieţii mele de scolăriţă (şi nu numai atunci) să fiu nevoită să ingurgitez informaţii care nu mi s-au lipit de minte şi care în loc să cladească au dărâmat, au săpat adânc la temelia stimei de sine sau a credinţei despre oameni şi lucruri...
Astăzi am citit ceva ce mi-a întărit gândul acesta al meu:
Noi trăim în fiecare secundă un moment absolut nou şi unic al universului, care nu se va mai repeta niciodată...Şi ce îi învăţăm noi pe copiii noştri? Îi învăţăm că doi şi cu doi fac patru şi că Parisul este capitala Franţei.
Oare când vom începe să-i învăţăm ce sunt ei?
Noi le-am putea spune: "Ştii cine eşti tu? Tu eşti o minune. Eşti absolut unic. În toţi anii care au trecut nu a mai existat un copil ca tine pe Pământ. Picioarele tale, braţele tale, degetele tale, felul în care te mişti - toate sunt unice! Tu poţi deveni un Shakespeare, un Michelangelo, un Beethoven. Tu ai capacitatea de a face orice.
Da, esti o minune, iar atunci când vei creşte, vei putea avea la rândul tău un copil, care va fi şi el o minune..."
Cu toţii trebuie să facem eforturi pentru a face din această lume o lume demnă de copiii ei.
(Pablo Casals, 1876-1973, violoncelist şi dirijor, unul dintre cei mai mari violoncelişti ai tuturor timpurilor)
Sunt lucruri atât de fireşti, atât de simple, încât pot părea banale...
Oare de aceea uităm să le spunem?
Marea revoluţie nu e nici cea Franceză, nici cea Rusă. Ea nu a trecut nici prin Place Concorde, nici prin Piaţa Roşie. Marea Revoluţie a trecut prin Gheţimani şi Golgota, de aceea este tot timpul profundă.
Marea revoluţie e în ordinea spiritului, e lupta împotriva minciunii şi injustiţiei, împotriva falsului şi-a împilării.
Marea revoluţie vrea o ţară în care să sece isvoarele răului, vrea o ţară în care puritatea, dragostea, iertarea şi caritatea strălucesc mai tare ca Soarele dimineţii de vară.
(Ernest Bernea, 9 X 1974, Bucureşti - în volumul Meditaţii filosofice)
Mi s-a părut potrivit gândul acesta spre a-l scrie aici, astăzi, în ziua prăznuirii Sfinţilor Transilvăneni. L-am scris cu gândul la ei, ca la unii ce-au crezut până la jertfă în toate idealurile de mai sus: dragoste, iertare, dreptate, adevăr, credinţă.
Pentru ale lor rugăciuni, să ne lumineze Domnul şi să ne tămăduiască de apostazie de la adevărurile istorice şi de credinţă şi mărturisire ortodoxă!
Despre Sfinţii Transilvăneni am scris şi aici
Foto - mănăstirea Afteia (Cioara), unde pentru o vreme a stăreţit, s-a rugat şi s-a împotrivit unirii ruşinoase a Bisericii străbune cu Roma Cuviosul Sofronie - Mărturisitorul de la Cioara, luptător neînfricat pentru ortodoxie în Ardeal.
...apusuri din vara aceasta...
Acelaşi soare, acelaşi cer, aceeaşi mireasmă a mării adusă de vântul ce se înteţea în amurg.
Aceeaşi poezie a culorilor, acelaşi amestec înnebunitor de umbre şi lumină.
Aceeaşi scrutare neostoită, acelaşi dor de depărtări cu fiecare contemplare...
Aceleaşi în fiecare zi...şi în fiecare zi, altele...
Încă o toamnă
îngroapă în trecut
sfârtecări de suflet.
În ochii-mi aşteptânzi
umbra ta
e-o palidă licărire
a ceea ce-ar fi trebuit
să fie
lumina.
Lumea care ne înconjoară - această minune mereu nouă, vie, uimitoare...De-aş mai trăi vreo câteva vieţi, nu mi-ar ajunge să-mi astâmpăr dorul de-a călători şi de-a o contempla.
Mozaicul lunii - dupa o idee preluată de la Irina
