Wordless...

.
...sau primăvară de Sibiu...











.

Poveste despre mame

Am primit pe e-mail o povestioară care mi-a plăcut tare mult. De obicei astfel de „scrisori”, care circulă cu poşta electronică, sunt cunoscute de multă lume, dar cu toate acestea, după ce am aranjat-o pe ici, pe colo, m-am hotărât să o postez...


“Nu te preocupa dacă nu poţi da copiilor tăi ce e mai bun din toate... Dă-le tot ce ai tu mai bun!”

Într-o zi - aşteptată de mult - Anne îşi luă carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea ezită pentru un moment: nu ştia cum să se considere. Funcţionarul insistă: - ”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu!”
- ”Sigur că da, am un serviciu” , exclamă Anne, “sunt mamă”.
- "Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez „casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.

Întâmplarea trăită de Anne o puse pe gânduri pe Marta, prietena ei. Şi nu după mult timp, veni ziua în care ea însăşi se afla în faţa unui ghişeu, într-o situaţie asemănătoare. Persoana care o interoga era o funcţionară sigură pe sine şi eficientă. Formularul părea enorm, interminabil. Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dumneavoastră ?”.
Marta se gândi puţin şi fără să şte cum, răspunse :
- “Sunt Doctor în Dezvoltare Infantilă şi Relaţii Umane”.
Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele.
După ce a notat totul, tânara vru să verifice.
“Pot să vă intreb ce faceţi, mai exact ?”
Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică: "Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”. Gândindu-se la familia ei, ea continuă: "...sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja în grijă patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 de ore”.
Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observa creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei.

Când se întoarse acasă, Marta fu primită de o parte a echipei sale: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3 ani. La etajul casei, cel mai nou proiect o aştepta: bebeluşul ei de 6 luni, care tocmai proba o nouă tonalitate a vocii.
Fericită, Marta luă copilul în braţe şi gândi la bucuria maternităţii, în pofida multitudinii de responsabilităţi şi a orelor interminabile în care trebuia să se dăruiască. ”Mama unde-mi sunt pantofii?" "Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă?" "Mama, bebe nu încetează din plâns!" "Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor?" "Mama, vii mâine să mă vezi dansând?" "Mama, mergem la cumpărături?" "Mama...”

Înainte de culcare, stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în Dezvoltare Infantilă şi Relaţii Umane...dar bunicile ce or fi?”
Şi apoi găsi un titlu pentru ele: Doctor Superior în Dezvoltare Infantilă şi în Relaţii Umane”. Iar străbunicile: Doctor Executiv Superior. Şi mătuşile: Doctor-Assistent.

Într-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi şi a face viaţa mai bună, mai preţioasă!





.

Lecţia de încredere

Cartea lui Iov e una dintre cele mai frumoase scrieri ale Vechiului Testament, poem despre măreţia lui Dumnezeu, despre puterea Sa care a lucrat toate, despre frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei Sale, semn ce ne întoarce din nou gândul la întocmirea tainică şi minunată a lumii...
Dar e în acelaşi timp şi o lecţie despre credinţă şi nădejde, despre încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi în voia Sa ce se împlineşte pentru folosul nostru şi care întoarce în mai mare har şi binecuvântare fiecare suferinţă, fiecare durere.

Nădejdea l-a născut pe dreptul Iov, pomenit astăzi în Biserica noastră, pentru biruinţă. Căci cel care rabdă până la sfârşit se va mântui, spune tot Scriptura.

Un şir de versete (Iov 19, 25-27) plac sufletului meu în mod deosebit:

25. Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă.
26. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu.
27. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine.

Însă noi - ce bucurie - noi, alţi Iovi purtaţi de alte suferinţe, am dobândit astâmpăr dorului Sfântul Trup şi Sfântul Sânge, arvună măreţiei zilei celei de pe urmă...

"...şi ne dă nouă să ne împărtăşim cu Tine mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale".





.

Despre folosinţa celor materiale

Petrecerea alături de Dumnezeu în toate ale Sale şi în tot timpul e desfătare şi bucurie, e luminare şi înţelegere, e mulţumire şi împlinire. Şi sufletul şi trupul se bucură deopotrivă, pentru că Domnul toate lucrurile le-a facut slujitoare nouă, în armonie perfectă, în aşezare blândă, într-o frumuseţe strălucitoare, prevestitoare a frumuseţii lumii noi.

Zilele trecute mi-a picat în mână o cărticică pe care am terminat-o de citit rapid, în câteva zeci de minute: Tito Colliander - Calea asceţilor. O carte scrisă simplu, dar adânc. Din trăire. Din căutare.
Am ales să pun câteva rânduri aici, pentru că s-au potrivit tare bine gândurilor mele de azi...

"Suntem alcătuiţi din suflet şi trup; în felul nostru de a ne purta nu putem face abstracţie de această dualitate. Foloseşte-te, deci, de cele materiale.
De-a lungul anevoiosului tău peregrinaj pe cărarea strâmtă, sprijină-te pe toate cele pământeşti ca pe un toiag, folosindu-te de acestea pentru a-ţi aduce aminte de Dumnezeu: albul zăpezii, limpezimea cerului, ochiul irizat al unei muşte sau căldura focului - orice lucru creat, perceput de simţurile tale să-ţi amintească de Ziditorul a toate.
Dar ajută-te îndeosebi de mijloacele pe care ţi le pune la îndemână Biserica, pentru ca "să vă faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire" (Rom. 6, 19). Întâi de toate Sfânta Împărtăşanie, apoi şi celelate Taine, precum şi Sfânta Scriptură. Biserica îţi dăruieşte totodată şi sfintele icoane ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi sfinţilor, rugăciunea la ele, lumânările şi candelele, aghiasma, strălucirea aurului, cântările.

Primeşte totul cu recunoştinţă pentru zidirea şi întărirea ta, spre folosul şi sporirea ta, pe calea pe care o urmezi, ţintind către un ţel mai îndepărtat.
Dacă am primi cu dragoste ceea ce ni se dăruieşte din dragoste, dragostea noastră ar putea deveni mai cuprinzătoare şi mai puternică - or, tocmai acesta este scopul nevoinţelor noastre.

Slujeşte-te de propriul trup ca de un ajutor în luptă. Supune-l şi fă-l să nu mai depindă de toanele omului cel vechi. Fă-l să împărtăşească aceleaşi simţăminte jertfelnice ca şi tine: dacă voieşti să deprinzi smerenia, smereşte-ţi trupul şi apleacă-l la pământ...

Fă-ţi cât poţi de des semnul crucii, care este o rugăciune fără cuvinte. Într-o clipă, nestingherit de încetineala vorbirii, acesta dă grai dorinţei tale de a fi părtaş vieţii lui Hristos, de a-ţi răstigni trupul, de a primi fără cârtire tot ce-ţi trimite Sfânta Treime.

Pentru a construi o casă, trebuie să înalţi o schelă. numai un om puternic nu are nevoie de sprijin dinafară. Dar eşti tu oare un om puternic? Nu cumva eşti cel mai slab dintre cei slabi? Nu cumva eşti doar un copil?"





.

Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Niciodată nu mi-a plăcut să folosesc expresia "Toma necredinciosul" în sens peiorativ. Pentru că nu l-am judecat niciodată pe Toma, ci mereu citind, ascultând, cercetând, am descoperit că necredinţa lui Toma nu mi-e străină. În şovăiala lui, în îndoiala lui, în neputinţa lui de a crede fără a vedea, m-am văzut, adeseori, pe mine.

M-am întrebat mereu: oare de ce Hristos a revenit în foişorul unde stăteau ascunşi apostolii? Poate, până la urmă, chiar de va fi acceptat cu greu, Toma va fi crezut, văzând înflăcărarea şi mărturisirea continuă a celorlalţi.
Dar Hristos revine!
Revine cu duh de pace, revine cu dragoste şi îl mustră pe Toma cu duioşie: "adu degetul tău şi pune-l în ranele Mele...adu mâna ta şi aşeaz-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios...".
Oh...bietul ucenic...vroia să cuprindă cu mâna ce n-a putut cuprinde cu sufletul...dar Hristos vine!
Hristos vine din nou la apostoli, vine la Toma, vine iar...Şi prin Toma, vine la noi toţi, pentru că El, Hristos Cel înviat, nu are pe nimeni a pierde! Vine ca să ne vindece de morbul necredinţei şi al îndoielii şi al tăgăduirii. Vine pentru că de neîncredere nu ne poate vindeca decât dragostea. O dragoste dusă până dincolo de moarte şi mai tare decât ea. Dragostea Lui.

Povestea lui Toma îmi aminteşte o întâmplare relatată în Evanghelia după Luca; imediat după Învierea Domnului, Luca şi Cleopa, călătorind spre Emaus, se întâlnesc şi ei cu Mântuitorul, Care, alăturându-li-Se pe cale, îi "ispiteşte" despre cele întâmplate în Ierusalim şi, povestind, le tâlcuieşte Scripturile. Însă "ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască...".
Oare ce ţinea ochii lor? Cine? Oare nu aceeaşi necredinţă care l-a îndemnat şi pe Toma să se îndoiască? Oare de ce, deşi sufletul ardea înlăuntrul lor când El le vorbea din Scripturi, nu L-au recunoscut?
Hristos n-a vrut să se despartă de ei lăsându-i întristaţi. S-a lăsat poftit în casă şi la cină şi, aşezându-Se la masă, a luat pâinea, a binecuvântat, a frânt şi le-a dat...
Şi-atunci, frângerea pâinii L-a făcut cunoscut ochilor lor. Însă Hristos S-a făcut nevăzut în clipa aceea...căci trecuse, întreg, de dinaintea lor, în mâinile lor întinse să apuce Pâinea...

Timpul trecut peste omenire de după întâlnirea Mântuitorului cu Toma a rămas pentru unii timp al neîncrederii şi al necredinţei. Pentru alţii, a fost timp al mărturisirii. Şi al martirajului pentru credinţă, ca pentru însuşi Toma. Şi încă este.
Pentru toţi cei care ne-am atins de Hristos, de rănile Lui, de moartea şi Învierea Lui, de Viaţa ce curge şi astăzi din coasta Lui, pentru noi toţi, cea mai adâncă mărturisire rămâne aceasta pe care Toma, copleşit de-atâta dragoste dumnezeiască, o face înaintea lui Hristos şi-a tuturor, în foişorul de taină: Domnul meu şi Dumnezeul meu!




.