17 septembrie 2011

Credinţa, Nădejdea, Dragostea...


Credinţa, nădejdea, dragostea - sunt în aceeaşi măsură puteri binecuvântate ale sufletului omenesc şi virtuţi mântuitoare spre care omul tinde, pentru a căror dobândire se nevoieşte.

În vremea Împăratului Adrian, o mamă creştină şi-a botezat fetele astfel: Pistis - Credinţă, Elpis - Nădejde (Speranţă) şi Agapis - Dragoste. Le-a numit aşa pentru ca fiecare chemare a lor pe nume să-i amintească de dragostea lui Hristos care le-a facut creştine şi de lucrarea virtuţilor cea aducătoare de bucurie.

Stăpânirea vremurilor acelora era păgână însă, creştinii erau urâţi şi numele lor defăimate şi batjocorite şi ei înşişi piereau, prigoniţi şi ucişi.
Pe când fetele ei frumoase erau încă nişte copilandre, mama Sofia a fost chemată în faţa împăratului să dea seamă pentru credinţa ei. S-a temut biata maică, ştiind învârtoşarea inimii păgânilor şi cruzimea lor, dar şi-a povăţuit fetele să nu se lepede nicidecum de Hristos, oricâte chinuri vor fi nevoite să rabde.
Şi aşa s-au înfăţişat toate patru dinaintea prigonitorilor şi au mărturisit : "Credem în Hristos Cel viu, Dumnezeu adevărat!"
Au turbat atunci închinătorii la zei şi au pregătit pentru ele chinuri crunte: celei mai mari dintre fete, Pistis, care era de 12 ani, după bătăi cu toiege i-au tăiat sânii, din care - o, minune! - a curs lapte în loc de sânge. Pe urmă au întins-o pe un grătar ars în foc şi pentru că nici aşa nu-şi dădea sufletul, i-au tăiat capul.
I-a urmat în chinuri sora de 10 ani, Elpis, care mărturisind şi ea credinţa creştină, a fost arsă în foc, spintecată cu unghii de fier şi cufundată în smoală. Arătându-se nevătămată după toate acestea, a fost trecută prin sabie şi aşa şi-a dat şi ea sufletul feciorelnic Mirelui Hristos.
Chinuitorii n-au fost impresionaţi de durerea mamei şi nici de spaima fetelor...au împins-o la locul martiriului şi pe cea de-a treia, pe Agapis, care avea 9 ani. Mărturisind cu putere şi ea pe Hristos, a fost schingiuită şi spânzurată cu capul în jos şi neatinsă rămânând după toate chinurile, la urmă i s-a tăiat capul.

Sofia a fost lăsată în viaţă, ca să se chinuiască pururi de dorul pruncelor ei...Cu inima sfâşiată de cea mai nimicitoare durere, mama a adunat trupurile fetelor şi le-a îngropat. N-a putut să plece de lângă ele după ce le-a dat ţărânii şi îmbrăţisând mormântul proaspăt, a zăcut acolo trei zile în cel mai amar plâns.
Însă Hristos a curmat durerea ei şi după cele trei zile de jale Sofia s-a săvârşit, trecând la Bucuria cea veşnică, mărturisind în ceata sfinţilor dimpreună cu fiicele ei iubitoare de Hristos.





O asemenea mărturisire pare astăzi o poveste.
Astăzi suntem tot mai puţin interesaţi să facem dovada credinţei noastre, dovada dragostei.
Astăzi, pentru biruinţa crezurilor lor oamenii nu mai dau jertfe, ci fac compromisuri.
Nicidecum nu mai ardem pe ruguri, dar nici măcar în rugăciune nu mai suntem fierbinţi. Căldicel este cuvântul şi atitudinea care ne asigură - credem noi - o bună împăcare şi cu lumea şi cu Dumnezeu.

Eu n-aş putea fi nici ca Pistis, nici ca Elpis şi nici ca Agapis. Şi n-aş putea, vreodată, să am puterea şi credinţa Sofiei.
Dar sunt sigură că dacă mă voi ruga lor, Pistis îmi va întări credinţa slabă şi o va face puternică şi mărturisitoare, Elpis îmi va da nădejdea mângâietoare şi plină de bucurie, iar Agapis va lucra în mine dragostea atotcuprinzătoare şi mântuitoare...


.

13 septembrie 2011

Dor


Celui plecat Departe
...





Prea grăbit,
timpul
strânge în mâinile sale
ultimele tale dimineţi.
Murind durerii,
zbuciumul clipei
înfloreşte trandafiri albi
şi Înviere.


.

7 septembrie 2011

Cu o rugăciune mai aproape de Cer


Aşadar, m-am întors din depărtări...

M-am gândit mult cum să încep postarea, pentru prima oară nu-mi găsesc cuvintele, nu ştiu cum să le alătur, nu stiu dacă să folosesc multe sau puţine şi simt că oricum le-aş folosi, slova n-ar putea arăta atât belşug de frumuseţe cât am adus cu mine. Aş deşerta sufletul tot, să se vadă lăuntrul lui preaplin de bucurie dumnezeiască...

În îngemănarea cu apele şi cerul, pământul roşu şi pietros amestecă verde crud şi culoare.
Aegina.

O forfotă plăcută în port şi pe străzile oraşului.
Aici, piaţa de peşte, acolo cea de fructe şi legume, dincolo o îngrămădire de taverne şi magazine cu suveniruri. Ferestrele sunt ferecate de obloane mari, albe, iedera şi bougainvillea îmbrăţişează zidurile fierbinţi, potolindu-le arşiţa.
Pe străzile înguste miroase a pâine proaspăt coaptă, a cozonac şi a mirodenii.













"Cerul cerului este al Domnului, iar pământul L-a dat fiilor oamenilor..."
...iar ca să-l facă seamăn Cerului, în pământul acesta dat spre desfătare lor Domnul a aşezat bucurie şi sfinţi - zălog de iubire dumnezeiască şi de înviere.


Depărtându-te de oraş, uiţi repede forfota, căci alte uimiri se arată ochiului. După puţină vreme de mers printre colinele dulci, ca dintr-o altă lume, de pe o coastă de deal, Mănăstirea străpunge văduhul fierbinte.
Am ajuns acasă la Sfântul Nectarie!

Aproape alerg către biserică...e imensă, n-am mai văzut o alta la fel...emoţia mă copleşeşte, mă simt atât de măruntă...Pătrund în lăcaş cu sfială, nu ştiu de ce mă duce gândul la Moise care a lepădat încălţările sale păşind pe Horeb.
Mi-aş lepăda şi eu povara necurăţiei cu totul, ca să pot îmbrăţişa cu suflet uşor sfânta raclă...


Într-o absidă în dreapta altarului, Sfântul Nectarie îi aşteaptă pe cei care de departe sau de aproape ajung la el. Şi are atâta pace şi bunătate, şi izvorăşte atâta mângâiere şi dulceaţă sufletului, încât lacrimile încep să şiroiască pe obraz, nestăvilite.
La racla Părintelui nostru scump Nectarie, rugăciunea e lacrimă şi lacrima e rugăciune.

Mi-au trebuit minute bune să mă pot aduna şi să mă pot ruga pentru cei dragi. Părintele mi-a "luat" rugăciunea din minte înainte de a o putea eu rosti cu buzele.
Părintele meu bun m-a dus cu o rugăciune mai aproape de Cer...


















.
Related Posts with Thumbnails