Despre Lumină şi minune

Amiază de vară. Fierbinte. 
Căldura e înnăbuşitoare sub dogoarea soarelui, iar lumina atât de puternică, încât trebuie să ţin ochii mijiţi chiar şi îndărătul ochelarilor de soare.
 Fiind doar cu gândurile mele, la pas negrăbit nici chiar de căldură, pe drumul prăfuit, mi-am închipuit cum au urcat ucenicii cu Mântuitorul azi, de Schimbarea la Faţă, pe Tabor...În ce căldură dogoritoare, în ce soare arzător, dar, mai cu seamă, înspre ce Lumină...
Am încercat să-mi amintesc Evanghelia Sărbătorii. E foarte frumoasă. E plină de simboluri, de sensuri. Şi de nădejde.
Ucenicii ştiau cine e Mântuitorul. Ştiau că e Hristosul. Fiul lui Dumnezeu. Petru, unul din cei trei, o mărturisise doar. Şi-atunci de ce oare Mântuitorul a vrut să-Şi arate, iarăşi, Slava şi dumnezeirea? Pentru ai cui ochi veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada, ca cea mai curată lumină? Şi Ilie şi Moise pentru ale cui nădejdi s-au arătat ca fiind dumnezeieşti şi ei, mijlocitori de taină? Pentru ce dorinţe şi zbuciumuri şi ascunse frământări s-au îngemănat atunci pe Tabor lumile cele două - Cer cu Sfinţi, scăldat în Slavă şi Pământ, chip al Slavei cele negrăite, proşternut ei, dezvelindu-se mai adevărate şi mai măreţe ca oricând?
Pentru cei de-atunci şi pentru cei din vremea de-acum şi pentru toţi ceilalţi ce or să vină până la sfârşitul veacurilor. 
Pentru îndoiala din inimile ucenicilor, deşi aveau ştiinţa că Hristos este Domnul, pentru întărirea credinţei, tremurândă în umbra venirii încercărilor şi a lepădării, pentru lecuirea de frică, de neîndrăzneală şi de neîncredere, pentru încredinţarea dăruirii Luminii răsărite din mormânt, la fel de albă şi de adevărată cu cea de pe Tabor...
Aparent, Hristos face minunea Schimbării la Faţă pentru cei ce nu au nevoie de minuni. Pentru ucenicii care Îl cunoşteau, care văzuseră zeci de magii, după cum le numeau fariseii şi învăţaţii vremii - căci în preajma Dumnezeului ucenicilor şchiopii umblau, orbii vedeau, gângavii glăsuiau cuvinte de slavă, morţii ieşeau din morminte - pentru unii care erau atât de familiari neobişnuitului, încât puteau trece peste această întâmplare cu nebăgare de seamă şi fără luare aminte.
 Dar ucenicii se cutremură. Sunt copleşiţi. Se găsesc nevrednici pentru atâta har. Poate se întreabă: "...de ce noi?". 
Hristos vine la ei în haine de Lumină pentru că ştia toate îndoielile lor. Pentru că ştia că în miezul tăriei credinţei lor sunt totuşi slabi şi temători. Iar lor, le-a fost bine..."Doamne, bine este nouă să fim aici!...".
E ca atunci când, obosit fiind de multe ori de viaţă ori de durere ori de întrebare, cel de lângă tine îţi spune în vâltoarea frământării tale "te iubesc!". Tu vezi şi ştii că el e lângă tine şi cu siguranţă ştii că te iubeşte. Dar el ţi-o spune. Ţi-o spune atunci, ţi-o spune din vreme în vreme, ca pe-o încredinţare, ca pe o promisiune, pentru că ai nevoie. Şi tu poţi merge mai departe. 
Hristos le spune ucenicilor că îi iubeşte. 
Şi ţâşneşte Însuşi Lumină din creasta Taborului, ca ucenicii să nu se teamă când vor vedea în Întâia Zi a săptămânii mormântul gol şi lumina taborică sălăşluind pe piatra prăvălită.
 Şi mai apoi, să nu se teamă când, în vremurile cele mai de pe urmă, vrăjmaşii acelei Lumini se vor lupta să le-o scoată din suflet, cu suflet cu tot.

Sfântul Luca al Crimeei

Astăzi, 11 iunie, pomenirea Sfântului Luca al Crimeei

Pictor şi iubitor de frumos, pelerin neobosit şi rugător în Lavra Peşterilor de la Kiev, medic, voluntar al Crucii Roşii în războiul ruso-japonez, profesor eminent iubit de studenţii săi, chirurg de excepţie, tată şi sot, preot, monah şi-apoi episcop, exilat, urmărit, închis şi batjocorit, asuprit de comunişti până la sfârşitul pământeştii sale vieţi, prin toate aceste duioase ori tumultuoase trăiri a fost purtat de Domnul, ca de o mână nevăzută, Luca Voino Iaseneţki, doctorul şi mărturisitorul, Arhiepiscopul Simferopolului.

L-am îndrăgit pe Sfântul Luca de cum am făcut cunoştinţă. Ştiu că anume a vrut să se lase descoperit şi de mine, pentru că numai aşa mi s-au putut revela apoi o mulţime de "întâmplări", deloc întâmplătoare, în mijlocul cărora m-am aflat şi care aveau legătură cu el.
De multe ori l-am chemat în rugăciuni, de şi mai multe ori l-am strigat disperată să mă ajute, ca şi când ar fi fost în apropiere şi ar fi trebuit să intervină fizic. Niciodată nu m-am ruşinat să mă plâng lui. L-am chemat în ajutor în munca mea cu cei bolnavi, suferinzi. Ştiu că e un sfânt atât de bun şi că mereu lăcrimează pentru cei zdrobiţi de dureri şi boală şi necazuri, aşa cum a lăcrimat, într-o icoană, când ruşii au invadat Ucraina...
De prea puţine ori însă i-am mulţumit pe măsura ajutorului şi mereu i-am rămas datoare şi o să-i rămân veşnic, ca un prunc care niciodată nu e vrednic să întoarcă binefacerile şi dragostea părinţior săi, ajunse la măsura de jertfă.

Sfinte Luca, nu ne uita în rugăciunile tale pe noi, cei care ne străduim a învăţa să te iubim!

Din întâlnirile mele cu Sfântul Luca, aici:

Raiul din pustie

Am iubit pătimirea...

Scrisori inedite ale Sfântului Luca al Crimeei

Dar de Duh

Aştept Sărbătoarea Rusaliilor ca pe o primenire. Deşi din pricina mulţimii copleşitoare a grijilor pământeşti n-am ajuns la spovedit, aştept ca azi să mă împărtăşesc de Duh. 
De duhul zilei, al Sărbătorii, de dragul Domnului, de bucuria mestecenilor ce vor împodobi intrândul Bisericii, icoanele şi altarul. De amintirea dragă şi blândă a bunicii pe care o chema Rozalia. De frumuseţea Liturghiei din zi de mare Praznic. 

Binecuvântat, Desăvârşit şi Desăvârşitor, Arzător, Luminos, Preafrumos, Duhul Sfânt va fi-mpărţit mulţimilor...
Ale Tale, Doamne, dintru ale Tale!

sursa Google

Doamne, Cel ce ai trimis...
Sub limbile de foc ale Rusaliilor

Duminică în pace şi cu dar de bucurie!

Mai e puţin...

....puţină aşteptare până când într-o inimă, într-un cuget, într-un glas, într-o bucurie, în dangăt răsunător de clopot, între lumini de făclii se va vesti 

HRISTOS A ÎNVIAT!

Sus să avem inimile!

Inima în Marele Post (8)

Din vistieria nepreţuită a ortodoxiei, din inima unui Sfânt care mult a iubit: Nicolae Velimirovici al Sârbilor, Episcop de Ohrida şi Jicia 

Ştii tu, oare, fiule?...

Ştii tu oare, fiule?

De ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala. 

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere. 

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea. 

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru. 

Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti. 

Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat. 

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. 
Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi

slăbeşte în lupta pentru ceruri. 

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania 2010)

Inima în Marele Post (7)

Din vistieria nepreţuită a ortodoxiei, din inima unui Sfânt care mult a iubit: Nicolae Velimirovici al Sârbilor, Episcop de Ohrida şi Jicia 

A şaptea săptămână 

„Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima

ta.” /Mat. 22:37/

În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta. Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-i poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. 

Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e”, tu strigă- le în urechi: „Drept e!”. Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!
Când evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?
Când Pilat Îl întreabă pe tăcutul Domn: Ce este adevărul?, tu mărturiseşte şi spune: Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat. 
Când ostaşii romani Îl biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii.
Mergi după El pe Calea Patimilor şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i 
buzele uscate cu un pahar de apă rece şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.
Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sânt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s’ar înfige în trupul tău.

Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sine-ţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată
inima mea.
 Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.

Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ţi că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El.
Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?!
Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgothei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.
Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor şi nu vei ştii dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. 
Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post - fragment - Editura Predania 2010)

Inima în Marele Post (5 şi 6)

Din vistieria nepreţuită a ortodoxiei, din inima unui Sfânt care mult a iubit: Nicolae Velimirovici al Sârbilor, Episcop de Ohrida şi Jicia 

A cincea săptămână 

„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului său în inimile

voastre, carele strigă: Avva Părinte.” /Gal. 4:6/

De ce ne este rânduit postul? Cred că pentru a ne aminti mai bine obârşia noastră. Ca să ne amintim că nu sântem doar rodul pământului, ci al cerurilor – mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că sântem neam ales, şi că Tatăl nostru e
însuşi Împăratul cerurilor şi pământului. De ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit un astfel de post aspru? Fără îndoială, pentru ca să ne întoarcem mintea de la toate măruntele griji zilnice şi să cugetăm la ceea ce e de căpătâi şi cu adevărat contează. Ca să ne amintim obârşia noastră şi adevărata noastră cale şi adevărata noastră patrie.
Ştii tu, fiul meu, de ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit postul? Negreşit, pentru a ne aminti că măcar de suntem făcuţi din pământ, nu pământul ne-a făcut, căci şi pe el a trebuit cineva să-l zidească. Ca să ne amintim de cerul care îl purtăm în noi, în această coajă trupească şi pământească.
Şi să putem despărţi în noi cele cereşti de cele pământeşti, şi cele veşnice de cele stricăcioase, şi cele netrecătoare de cele trecătoare, şi pe călător de maşina călătorului.

În om, inima este de căpătâi. În inimă e sângele, în sânge e sufletul, în suflet e duhul. Inima trupească şi sângele sunt din pământ şi spre pământ tind, sufletul şi duhul sunt din ceruri şi spre ceruri tind. De aceea se poate vorbi despre inima din inimă, adică de inima duhovnicească din inima trupească. Căci, de nu ar fi aşa, cum ar fi putut spune Atoateştiitorul: din inimă ies gândurile rele, minciuna şi hula? Cum ar putea acestea ieşi din carne şi din sânge? Iată, acestea numai din suflet şi din duh pot ieşi!
Duhul este în suflet şi duhul mişcă sufletul. Cum e duhul, aşa şi sufletul. Dacă duhul este robit, şi sufletul este robit. Dacă duhul este îndumnezeit, tot sufletul este îndumnezeit. Dacă sufletul tău a primit de la Tatăl lui Hristos Duhul care a fost în Hristos, atunci acelaşi Duh te va face şi pe tine fiul lui Dumnezeu.
Acelaşi Duh, din inima ta duhovnicească, din miezul sufletului tău, strigă către Dumnezeu: Avva, ce va să însemne Părinte!
Sunt însă şi duhuri nu de la Dumnezeu, care mişcă sufletul împotriva lui Dumnezeu. Învăţaţi-vă să deosebiţi duhurile! Neîncetat, roagă-te lui Dumnezeu să îţi dăruiască Sfântul său Duh, acelaşi care a fost în Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos şi
care S’a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime şi care a mişcat sufletele tuturor sfinţilor şi drepţilor până în ziua de azi.

În această a cincea săptămână a Postului Mare, tu vei dărui inima ta lui Dumnezeu. Şi când sufletul tău se va linişti, Dumnezeu va trimite Sfântul Duh să primească inima ta, să se sălăşluiască în inima ta şi o ia şi să o călăuzească.
Cum vei simţi că adevăratul Duh al lui Dumnezeu a venit în inima ta? E uşor şi simplu, spun sfinţii purtători de duh: după bucuria şi mângâierea ce se va răspândi în întreaga ta fiinţă. După pacea şi liniştea din inima ta. După puterea şi tăria şi lumina din tine. Şi mai ales pentru că nu vei putea vorbi  altfel despre Dumnezeu decât zicând: Părinte!

Pentru aceasta, bine vei cuvânta această săptămână a Postului Mare şi bine vei cuvânta sfinţii lui Dumnezeu, care au rânduit postul. Şi vei mulţumi Maicii tale Biserica Pravoslavnică că te-a deprins cu postul. Căci vei vedea câştigul postului, iar postul se
va îndreptăţi în faţa minţii tale. 
Slavă şi mulţumită Domnului în veac şi în veacul veacului. Amin.


A şasea săptămână

„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pre

Dumnezeu.” /Mat. 5:8/

Ochiul curat vede lumea şi tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat un pai nu poate nici să se uite, nici să vadă. Aşa este şi cu inima omului. Dumnezeu a dăruit inima omenească cu osebită vedere. Când inima e acoperită cu paiele păcatului, ea orbeşte şi nu poate vedea nimic. Când inima se curăţeşte deplin, ea vede lumea nevăzută în lumea văzută; vede lumea
nevăzută aşa cum e ea; vede pe Cel ce e Inima lumii nevăzute, Îl vede pe Dumnezeu.
Roagă-l pe Dumnezeu să îţi curăţească inima, şi vei vedea o neaşteptată minune în această lume materială, pe care până acum ai privit-o numai cu ochii fără inimă.
 Inimă curată zideşte, Doamne, întru mine! – aşa se ruga prorocul şi psalmistul Davíd. Şi tu aşa să te rogi; înnoieşte şi iar înnoieşte această rugăciune şi Dumnezeu îţi va dărui inimă curată şi văzătoare, şi vei vedea înţelesul tuturor lucrurilor şi întâmplărilor, şi vei cunoaşte înţelesul ascuns al fiecărui lucru zidit din această lume.

 În această a şasea săptămână a Marelui Post, când vei auzi Evanghelia învierii lui Lazăr din morţi, adună-ţi gândurile şi îndreaptă-le spre inima curată pe care Dumnezeu o vede. 
Şi cearcă curăţia inimii tale cu această minune a învierii a celui mort de patru zile. Inima necurată nu îl va vedea pe Dumnezeu în această întâmplare, nici minunea dumnezeiască şi va îndruga poveşti despre hipnotism, autosugestie şi alte magii primite şi de ştiinţă. Iar tu, dacă aici nu  Îl vei vedea pe Dumnezeu (în chipul lui Hristos cel Înviat) şi nici minunea dumnezeiască în învierea lui Lazăr, înseamnă că încă ai inima necurată.
Însă, în nici un caz, nu deznădăjdui. Numai să îţi doreşti cu adevărat o inimă curată – şi Dumnezeu care este dăruitorul tuturor celor bune – îţi va da.
Nu te îndoi – Dumnezeu îţi va da inimă curată, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi nesfârşită.
Atunci se va petrece în tine acea minune dumnezeiască lăuntrică şi preafrumoasă, pe care o înfăţişează Apostolul întâilor şi adevăraţilor creştini în acest chip: Dumnezeu, carele au zis să lumineze dintru întunerec lumina, Acela a strălucit şi întru
inimile noastre, spre luminarea cunoştinţei Slavei lui Dumnezeu, în faţa lui Iisus Hristos. /II Cor 4:6/ 
Şi te vei bucura, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi fără de sfârşit. Căci acea Lumină a Duhului dumnezeiesc din inima ta va lumina totul în tine şi în jurul tău, va lumina fulgerător, până şi moartea şi mormântul, şi nu vei vedea nici moartea, nici mormântul, ci numai pe Dumnezeu cel viu, Tatăl tău, şi viaţa cea veşnică, nemărginită, purtătoare de biruinţă şi atotputernică.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania 2010)

Inima în Marele Post (4)

Din vistieria nepreţuită a ortodoxiei, din inima unui Sfânt care mult a iubit: Nicolae Velimirovici al Sârbilor, Episcop de Ohrida şi Jicia 

A patra săptămână

„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii,

furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care

spurcă pre om.” /Mat. 15:19/

 Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. /Mat. 12:34/ Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sunt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.

Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.

De aceea s’a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.
Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat, şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în duh. Fiul lui Dumnezeu s’a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într’un izvor al morţii?

O, Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti, cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima – această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, întoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.

În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte ale Mântuitorului tău despre inima care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă.
Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi. 
Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia în căsătorie, şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. 
Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania 2010; Fragment)

Şi încă ceva: până miercuri mai puteţi să treceţi pe aici, am lăsat un mic dar de început de primăvară!

Inima în Marele Post (3)

Din vistieria nepreţuită a ortodoxiei, din inima unui Sfânt care mult a iubit: Nicolae Velimirovici al Sârbilor, Episcop de Ohrida şi Jicia 

A treia săptămână 

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/

   Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?
 Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.

  Cu adevărat, nu  este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru. 
Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia? Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.

  În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s’a deschis către voi, Corintheni, inima 15 noastră s’a lărgit. /II Cor. 6:11/ 
Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.
 Gândeşte-te, oare cu câte mii s’ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s’ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!

Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. 
O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania 2010)

Inima în Marele Post (2)

Din vistieria nepreţuită a ortodoxiei, din inima unui Sfânt care mult a iubit: Nicolae Velimirovici al Sârbilor, Episcop de Ohrida şi Jicia

A doua săptămână

„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima,

căci din ea izvorăşte viaţa.” /Pilde 4:23/

  Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s’a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”
  Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.
  Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n’ar lucra, dacă sângele n’ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.
 Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această realitate e o mare taină.

  Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul. 
De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.

  Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău, dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.
 Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. 

De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania 2010)

Inima în marele post (1)

Din vistieria nepreţuită a ortodoxiei, din inima unui Sfânt care mult a iubit: Nicolae Velimirovici al Sârbilor, Episcop de Ohrida şi Jicia 

Cea dintâi săptămână 

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/ 

 A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.
Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta! 
 În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. 
 Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” /I Cor. 1:25/
 Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute?
 Sau ce-i ajută omului puterea şi frumuseţea cea trupească? Oare nu întâlnim zilnic pe cei ce în tinereţi erau puternici şi frumoşi, iar acum, gârboviţi şi traşi, se sprijină ori în baston, ori de mâna cuiva? Multora, puterea şi frumuseţea trupească le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii înainte de putrezirea pielii şi oaselor.
 Fericiţi sunt cei ce din tinereţe nu s-au îndrăgostit de nici o frumuseţe trecătoare şi muritoare, ci de Ziditorul lor, a Cărui putere nu slăbeşte şi a Cărui frumuseţe nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va răspunde cu dragoste însutită şi inima lor Dumnezeu o va rândui lângă inima Sa.
 Postul înseamnă slăbirea legăturii inimii cu lumea şi întărirea legăturii inimii cu Dumnezeu. Aminteşte-ţi şi cugetă la aceasta în cea dintâi săptămână a Marelui Post. Întărirea legăturii cu Dumnezeu aduce bucurie în inimă. De aceea se citeşte la începutul Postului din cărţile bisericeşti: „Iată, a venit veselitoarea vreme a postului!”

(Inima în Marele Post, Editura Predania, 2010)

Sfântul Ardealului

25 de ani de la adăugarea la Ceata celor drepţi a Părintelui Arsenie Boca.
Să avem parte de rugăciunile lui!

"Sus, în Cer, la cârma nevăzută a lumii se rânduieşte ce să fie jos pe pământ, cu toţi şi cu fiecare. 
Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ tot de pe pământ îşi iau plecare; aşa că, în toate, oricând, şi de noi atârnă ce să ne vie la dreapta judecată. Că aşa se ţine cumpăna între sus şi jos."

Părintele Arsenie Boca - Cărarea Împărăţiei

  

Foto din Biserica Drăgănescu, pictată de Părintele Arsenie 

Cinci lucruri dragi de sâmbăta asta...

...de fapt, nu sunt cinci, e un sigur motiv mare de bucurie: Soborul Sfinţilor Arhangheli. 
Restul bucuriilor şi lucrurilor frumoase de astăzi au atârnat tot de sărbătoarea îngerilor: bucuria de-a avea putinţa să fiu în biserică la vremea Sfintei Liturghii, bucuria de a asculta o predică bună, bucuria de a-l sărbători pe Mihăiţă al nostru drag, prâslea al nostru minunat - băieţelul soră-mii, bucuria de a avea înger păzitor, bucuria de a bea o cafea bună cu o prietenă bună şi plimbarea de după slujbă...
Şi mi-am mai amintit ceva: că prima mănăstire în care am călcat pe pământ grecesc a fost Mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, din Thassos. 
Mi s-a părut că e cel mai frumos loc în care am ajuns până atunci, mi s-a părut cumva că sunt la porţile cerului....şi când am hotărât să aduc "la viaţă" :) blog-ul meu, m-am gândit că aşa trebuie să se numească şi să aibă ca fundal o imagine - cea mai dragă mie - de la Archangelos, de la Mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, cea răsărită parcă deopotrivă din mare, din pământ şi din cer...

Să avem zile bucuroase în tovărăşia Sfinţilor Îngeri şi să întâmpinăm cum se cuvine sărbătoarea bunului nostru 

Sfânt Nectarie!

Cuvioasa Maria Egipteanca

 Floare albă de pocăinţă s-a făcut sufletul Mariei, desfrânata din Egipt, când a primit întrînsul, prin mijlocirea Maicii Domnului, covârşitoarea dragoste şi iertare a lui Dumnezeu. 
Pustia Iordanului i s-a făcut sălaş şi desfătare, lacrimile i-au fost baie a botezului şi curăţare a sufletului ei păcătos, ierburile hrană, frigul şi arşiţa omorâre a poftelor trupului, singurătatea smerire şi strigare neîncetată către Hristos. 

"Crede-mă, părinte, că am petrecut şaptesprezece ani în acest pustiu luptându-mă cu poftele mele nebuneşti ca şi cu nişte fiare sălbatice. 
Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile şi peştii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă, nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. 
Intra însă în sufletul meu şi pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor totdeauna şi înduplecându-mă să cânt cântecele diavoleşti pe care le-am învăţat. Dar eu îndată lăcrimam şi-mi loveam pieptul cu mâinile şi-mi aminteam făgăduinţa pe care am făcut-o când am plecat în pustie.Mă duceam cu mintea la Icoana Născătoarei de Dumnezeu, chezăşuitoarea mea şi plângeam în faţa ei, cerând să alunge gândurile mele cele rele, care atacau astfel nenorocitul meu suflet. 
După ce lăcrimam îndeajuns şi îmi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumină care strălucea împrejurul meu. Şi din acea clipă, peste potopul de gânduri venea o linişte statornică." 
(Sfântul Sofronie al Ierusalimului - Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca)

Cu roua ostoitoare de patimi a rugăciunilor tale, Cuvioasă Maică Marie, răcoreşte şi sufletele noastre care se chinuiesc în cuptorul păcatelor şi vremurilor de-acum!

Dar de blog

Despre viaţa Sfântului Luca al Crimeei, ierarh, mărturisitor şi doctor fără de arginţi, urmaş al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar, pătimitor pentru credinţă în temniţele bolşevismului, păstor şi învăţător, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit pătimirea, fiindcă mult curăţeşte sufletul"!

Fragmentul de mai sus este din prefaţa cărţii "Am iubit pătimirea", care s-a făcut începătură, după cum scriam aici, legăturii mele cu Sfântul Luca, Doctorul. 
Şi pentru că îi sunt datoare Sfântului, pentru că s-a făcut arătat în viaţa mea aproape fizic, pentru că a fost lângă mine de câte ori, deznădăjduită, l-am strigat - în boală, în neputinţă, în nevoie de sfat, în mângâiere, pentru că i-am simţit lucrarea în toţi cei care, cunoscându-l, s-au încrezut în puterea şi ajutorul lui, vreau cumva să-i mulţumesc.
Vreau să îi mulţumesc prin rândurile acestea,  vreau să-i mulţumesc mărturisind despre bucuria de a-l cunoaşte şi avea între Sfinţi şi vreau să dăruiesc şi altora din prea plinul cu care Sfântul mi-a umplut sufletul.
 Aşa că astăzi, la 18 ani de la aflarea sfintelor sale moaşte făcătoare de minuni întregi şi binemirositoare (la 35 de ani de la adormirea sa), ofer un (în) dar de blog: cartea autobiografică "Am iubit pătimirea", apărută la Editura Sofia în 2006, cartea Viaţa, Canonul, Acatistul Sfântului Luca al Crimeei şi o icoană a Sfântului.

Vi le dăruiesc cu drag şi cu bucurie şi rog pe Sfântul Luca să poposească, dimpreună cu micuţul meu dar, acolo unde va fi cea mai mare nevoie şi aşteptare.
Aştept să vă doriţi să fiţi dăruiţi şi să lăsaţi un comentariu la postare până în data de 25 martie 2014, când cărticelele şi iconiţa vor alege casa şi sufletul în care să se-aşeze...

"Pe 17 martie 1996, la biserica Tuturor Sfinţilor din Simferopol s-au adunat membri comisiei, arhierei, preoţi, egumeni şi monahi din Crimeea. După cum ne-a spus arhiepiscopul Lazăr, noaptea, după rugăciunea şi slujba aghiasmei, au plecat la mormântul Arhiepiscopului. Era o noapte îngheţată şi bătea vânt puternic. Au săpat şi au găsit sfintele moaşte. Când arhiepiscopul Lazăr a coborât în mormânt şi a luat în mâini moaştele, vântul a încetat dintr-o dată. S-a lăsat o linişte adâncă. Toţi aveau lumânările aprinse, îngenunchiaseră şi priveau emoţionaţi. 
Cântau Sfinte Dumnezeule strămutând moaştele în biserica cimitirului, afierosită Tuturor Sfinţilor. Lângă biserică, o femeie demonizată a început să strige: "Prea Sfinţite, nu mă chinui, lasă-mă!"
Părintele Vaslav, parohul bisericii, ne-a spus: Sfintele moaşte au rămas trei zile în biserica noastră, într-un chivot special. În dimineaţa primei zile, când am deschis uşa, toată biserica se înmiresmase. Au existat oameni care s-au tămăduit atunci..." (Arhimandritul Nectarie Antonopoulos - Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginţi)

Raiul din pustie

Acum câţiva ani, nu mulţi, într-o dupămasă rece, poposeam în casa unei prietene dragi la o poveste şi la o cană de ceai parfumat şi fierbinte. 
În cămăruţa ei mică şi primitoare, plină de icoane şi cărţi, cu miros amestecat de poame şi tămâie, cu luminări palide de candelă, în liniştea şi pacea aceea de chilie de maică l-am întâlnit întâia oară pe Sfântul Luca al Crimeei, Arhiepiscopul, Doctorul fără de arginţi. 
În raftul de cărţi am găsit "Am iubit pătimirea", însemnările Sfântului Luca despre viaţa sa, din copilărie şi până în anul 1946. Însemnările acestea aveau să devină autobiografia unui Sfânt...
Am citit cartea pe nerăsuflate, am trăit-o filă cu filă, m-a marcat adânc, aşa cum demult, pe la începuturile mele într-ale credinţei mă marcase "De la moarte la viaţă" a părintelui Paulin Lecca.
De-atunci, Sfântul Luca mi-a rămas în suflet. 
L-am simţit aproape mereu, l-am simţit "al meu" din multe motive, unul din ele fiind faptul că şi eu exercit profesiune medicală. Şi mi s-a stârnit un dor tainic de a-l cunoaşte mai bine şi de a ajunge, cândva, să mă închin sfintelor sale moaşte. 

"Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini"...e un verset din Psalmi în care cred cu toată tăria. Căci i-am făcut cunoscut Domnului dorul meu de Sfântul Luca, iar El a rânduit ca în concediul de la sfârşitul verii trecute să ajung la Mănăstirea Sagmata, în Grecia, unde este ocrotită, odor de mare preţ, tocmai inima cea bună şi iubitoare a Sfântului Luca al Crimeei.
Aveam de gând de mult să scriu despre această călătorie, am pus deoparte gânduri, impresii, am ales şi pozele, pregătind postarea. Nu ştiu, însă, de ce am amânat atât...sau ştiu: pentru ca să ajung cât mai aproape de 18 martie, ziua în care s-au aflat întregi şi binemirositoare Sfintele moaşte ale Sfântului Luca, Doctorul.

De pe vârful Sagmationului pe care este aşezată Mănăstirea Schimbarea la Faţă, lumea pare măruntă şi neînsemnată, drumurile (adevărate provocări, pe care maşina 4x4 le-a străbătut cu greu şi mare travaliu) potecuţe ca-n poveştile cu omuleţi şi marea cea mare un ochi de apă, abia răsărit...
În vecinătatea nesfârşitului cer şi a măreţiei Sfântului Luca, tu însuţi te simţi un fir de praf, agăţat cu toată forţa de poala nevăzută a veşmântului dumnezeiesc, ca să nu te spulbere cumva atâta fericire - fericirea de a atinge Sfinţii şi de a te face una cu ei în cântările de slavă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu.

Aici începe urcuşul către Mănăstire...

 ...şi aici se sfârşeşte

Iar aici, începe raiul. Raiul din pustie...
Sfânta Mănăstire Sagmata, una dintre cele mai vechi din Grecia, păstrează nepreţuite comori - moaşte a peste 200 de sfinţi şi inima Sfântului Luca al Crimeei

Paraclisul Sfântul Luca, construit în curtea mănăstirii, adăposteşte fotografii ale Sfântului din diverse momente ale vieţii - poze ale familiei, poze din timpul profesoratului şi activităţii de medic, poze de pe front şi din timpul detenţei, din vremea arhipăstoririi şi, de asemenea, desene şi tablouri, cărţi de chirurgie şi studii, schiţe, instrumente medicale.

În faţa altarului din Paraclis, la loc de cinste, inima Sfântului Luca odihneşte într-o răcliţă de argint. Deasupră-i, mitra arhierească şi engolpionul.

 O inimă care s-a dăruit în întregime lui Hristos, o inimă care a trudit în rugăciune pentru poporul rus şi lumea întreagă, o inimă care a suferit împreună cu suferinţa miilor de bolnavi pe care i-a tămăduit. O inimă  nedespărţită de dragostea lui Dumnezeu nici chiar de urgia comunistă, care a semănat fără milă moarte în rândurile celor care credeau şi mărturiseau.

Nu pot să spun în cuvinte cum a fost să îmbrăţişez inima Sfântului meu drag Luca.

Cum a fost să-i spun ce aveam în suflet, câtă bucurie, cât dor. Cum a fost să-i povestesc despre ai mei şi să-l rog să-i vadă, să-i ia în grijă, în braţe.

 În Paraclisul mic, înaintea sfintelor moaşte, eram doar noi, cei trei care urcaserăm cu greu, dar cu dor, să-l cunoaştem pe Sfântul Luca... 

Şi bucuria era fără margini, mai mare parcă decât bucuria din ziua Învierii şi mai adâncă decât taina care ne-a mânat dintru început spre această întâlnire.

Unde se avântă vulturii

Hotar între cer şi pământ, cuib de rugăciune neîncetată şi de veghe neadormită, meterez al trăirii şi simţirii româneşti, munte duhovnicesc străjuind Valea Frumoasei. Mănăstirea Oaşa.

În obştea nu foarte numeroasă, mai dârji în hotărâre decât asprimea traiului de munte şi mai blânzi la suflet decât cea mai dulce adiere de primăvară, monahii împlinesc tainica rânduială lăsată de veacuri pentru cei care s-au afierosit lui Dumnezeu, uitând lumea: priveghere, rugăciune, muncă, mulţumire.

În biserica mică miroase a tămâie iar la strană se cântă molcom. Din candele, lumina aurie poleieşte totul: catapeteasmă, icoane, zugrăveală, mâna fratelui care întoarce pe rând foile cărţii: "Neînfruntată nădejdea ta, Născătoare de Dumnezeu, având, mă voi mântui. Folosinţa ta agonisind, Preacurată, nu mă voi teme..."
O pace dulce te umple şi te aşează şi pe tine în vadul rugăciunii...

Afară din mănăstire, înapoi şi înainte pădure şi cărare şerpuindă şi la puţină cale, apele lacului, oglinda cerului...cum să nu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru asemenea pământ românesc minunat?

 

Tot la poale de Şurean, sora mai mică a Oaşii, mănăstirea Ţeţ, odihneşte într-o poiană. 
O mână de maici curajoase şi nespus de frumoase, ţin tovărăşie iarna lupilor veniţi până aproape de curtea mănăstirii, iar vara celor mai verzi brazi şi celor mai frumoşi munţi. N-au frică, pentru că le este apărător şi steag Sfântul Gheorghe, purtătorul de Biruinţă.

 Cutreierând, pelerin avid de frumos şi sfânt, te miri, te bucuri, descoperi, mulţumeşti.
 Împreună cu aerul tare respiri deopotrivă frumuseţea cea închipuită de Dumnezeu şi aşezată aici ca o arvună a Raiului şi binecuvântările rugăciunii celei care ţine lumea.