Cuvântul anului 2014 sau despre curaj

Mi-a plăcut mult, citind la Irina, ideea caracterizării lui 2014 printr-un cuvânt care să fie motivaţie şi definiţie pentru acţiunile noastre din anul ale cărui prime zile au început să se numere...

Mi-aş dori pentru mine CURAJ...Acesta e cuvântul care o să mă însufleţească în tot acest parcurs.
Am nevoie de curaj pentru a schimba unele lucruri dinlăuntrul meu, am nevoie de curaj, dar şi de exerciţiu totodată, pentru că vechile obişnuinţe nu se schimbă cu una, cu două...

Aş vrea să am curaj să spun nu. Am simţit în anul acesta mai acut ca oricând cât de mult costă să nu poţi refuza. M-am risipit enorm, de multe ori, în încercarea de a mulţumi pe cineva plusând...adică acceptând să fac un lucru sacrificând altceva, deşi acel altceva avea întâietate în ordinea mea de priorităţi. 
Detest să fac lucruri pentru a fi lăudată. Recunoştinţa, bucuria vin mereu din conştiinţa lucrului bun împlinit. Dar când observ că efortul meu vizibil trece drept obligaţie sau mai puţin decât atât, atunci încerc un sentiment de zădărnicie şi inutilitate care mă umple de amarăciune...şi de-aici până la frustrare, judecată, cârtire, nemulţumire e atât de puţin...
Aş vrea să am curaj să spun întotdeauna lucrurilor pe nume. Am renunţat de multe ori să fiu directă într-o situaţie sau într-o discuţie în care mi s-a părut că dacă spun ceva jignesc, deranjez sau sunt lipsită de respect. Am preferat să înghit lucrurile supărătoare, chiar dacă eram îndreptăţită să le expun...şi asta cred că mi se trage de la faptul că am fost şantajată emoţional ani în şir de o persoană care se supăra pentru orice adevăr spus de gura mea mai apăsat...
Am căutat mereu să fiu împăciuitoare, să mijlocesc prietenii care se destrămau pentru vorbe spuse aiurea sau ambiţii, sau să domolesc mânii care dureau şi mânheau...şi-atunci, cineva mi-a strigat că sunt duplicitară! Am plâns şi aproape m-am înspăimântat: "oare chiar sunt?"...Aşa că m-am gândit că ar trebui să mă schimb, să spun lucrurilor pe nume în loc să mă abţin sau să fac lobby pentru pace în felul acesta.
Îmi mai trebuie curaj ca să lupt cu fricile mele...N-am avut un an uşor din pricina sănătăţii şubrede a părinţilor...mi-am dat seama că suferinţa lor, uneori mai mare, alte ori mai mică, mi-a tulburat adânc pacea sufletului şi că am început să mă întreb des ce-o să mă fac dacă îi pierd...Şi uitându-mă la ei, mi-am dat seamă că mi-e teamă de boală, de moarte...de-a lor, de-a celor dragi, de-a mea...
Ştiu însă că există Hristos, Cel care cu moartea pre moarte-a călcat...şi mai ştiu că şi boala şi moartea - ca şi viaţa dealtfel - sunt realităţi ce trebuie privite în ochi cu curaj şi trebuie asumate în purul lor adevăr, dureros, dar odată acceptat, mântuitor...
Ştiu. Şi cred. Dar îmi trebuie curaj să alung toate clipele de îndoială şi să mă las cu totul în voia lui Hristos, nu ca-ntr-o abandonare inconştientă, ci cu încredere vie, deplină, adevărată.

Şi despre curaj ar mai fi atâtea de spus...dar scopul postării, care deja a devenit prea lungă, nu-i să încep să filozofez pe seama curajului şi-a limitelor mele, ci am vrut să pun aici acestea, aşa, pentru a pune început. Început bun.
 Ca să-mi fie bine şi sănătos în suflet, ca să fie bine altora.
 Ca să fiu mai puternică, mai încredinţată. 
Mai în Hristos. 

Şi-n încheiere, un gând al lui Ernest Bernea. Scris aici ca un oamgiu, ca o mulţumire că am învăţat, descoperindu-l şi citindu-l, să-mi scormonesc şi mai adânc în suflet.

"Sunt oameni care trăiesc la întâmplare şi alţii care scormonesc adâncul pentru descoperirea sâmburelui de lumină al vieţii. 
Câtă sete, câtă disciplină, câtă sforţare şi câtă tărie trebuie să aibă căutătorul pentru a merge pe calea ce o vede deschisă în faţa sa şi care nu este a celor mulţi. Cu privirea largă, cu pasul întins, el merge, merge străbătând viaţa ca un călător prin vremuri."