Biruinţa Brâncovenilor

În amintirea Martiriului Voievozilor Brâncoveni. 

Rândurile de mai jos au fost culese dintr-o scriere pe care o socotesc de mare preţ, apărută prin strădania celor de la Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni: Doamna Maria Brâncoveanu - Tainica biruinţă a lacrimilor.

Vă îndemn cu stăruinţă să căutaţi s-o răsfoiţi!

Mă gândesc, cu nădejde, că pentru marea jertfă a Voievozilor Sfinţi Brâncoveni şi pentru tainicul rost al lacrimilor şi rugăciunilor Doamnei Maria Brâncoveanu, Domnul-Dumnezeu nu va lăsa neamul nostru românesc să fie înghiţit de veacul acesta apostat şi rătăcit!

Sfinţilor Martiri Brâncoveni, rugaţi-vă şi mijlociţi pentru noi, păcătoşii!

"Întru defăimarea ce au suferit-o, trupurile mucenicilor au lucrat o minunată privelişte duhovnicească, vrednică sfintelor moaşte. Fiind târâte pe uliţele Constantinopolului, au sfinţit cu sângele şi cu atingerea lor firea pământului şi a pietrei. Fiind slobozite în apă, au sfinţit sânurile şi adâncurile cele mai de taină ale apelor. Chipurile lor au sfinţit văzduhul, făcându-se pricină de suspin şi mângâiere celor curaţi cu inima, iar dracilor groaznică înfricoşare. 
Cu trupurile erau defăimaţi pe căile capitalei Imperiului, dar în Împărăţia cea nemincinoasă şi veşnică, în Ierusalimul cel ceresc, erau slăviţi cu sufletul, Însuşi Hristos, Cel Care este Calea cea adevărată şi vie, dându-le tainică îmbrăţişare întru Duhul Sfânt.

Rămase la poarta Seraiului, în prăjini, feţele îndurerate le erau spânzurate de cer, dar chipul sufletului lor era străluminat, căci intraseră în Lumina pururea fiitoare a feţei lui Hristos, Dumnezeul-Om. 

După dreptatea lui Dumnezeu, toate defăimările ce le-au suferit trupurile mucenicilor le-au sporit slava cea nemuritoare..."

De am avea piept de aramă şi inimă de diamant, arama - în topitoarea dragostei dumnezeieşti, unde este un altfel de foc - se topeşte, iar diamantul cu Sângele cel viu al Mielului se desface.

Iarăşi, de suntem răniţi de moarte sau chiar morţi, coasta cea împunsă a Mântuitorului fie-ne mormânt!

Şi chiar vii de suntem, să murim la Tronul Vieţii, la Crucea cea purtătoare de viaţă.

Să alergăm cu toţii şi, lăsând toată grija cea lumească, să cădem cu suspinuri şi lacrimi la picioarele cele pironite ale Dumnezeului Celui Răstignit. Să ne aruncăm în braţele Crucii, pentru ca lumea să se răstignească întru noi şi noi lumii. 

Să ne afundăm întru acea "Mare Roşie", pentru a fi număraţi cu aceia care şi-au înălbit hainele lor în sângele Mielului (Apocalipsa 7, 14).

Să alergăm cât mai iute, cu grăbire să ne sârguim, ca să aflăm în ţarina cea arată - comoara, în pământul cel binecuvântat - sămânţa cea aleasă, în izvorul vieţii - apa cea plină de har, în ocări - cinstirile, în pălmuiri - biruinţele, în învinuiri - iertarea, în trestie - sceptrul, în urâciune - frumuseţea, în nenorociri - fericirea, în împrejurări grele - norocirea, în prigoane - pe Dumnezeu, în moarte - viaţa. Amin.

(Sfântul Radu Brâncoveanu - Cuvânt la patima ce mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu-Om.)

Poveşti uitate - II

"Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină ori cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de-ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi."

Gândirea aceasta i-o spuse gânganiei o furnică. Şi spusa muncitoarei  îi intrase atunci pe o ureche şi îi ieşise pe alta. 

De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă, i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele şi-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut, istovită, pe o frunză, atunci întâiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte...

Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânţă.

De unde venea? Din iarbă; ţinea minte că se trezise supt o rochiţa-rândunicii.

Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul! 

S-a scoborât de pe frunză şi-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo - furnica nicăiri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult şi bine, altă gândire n-a mai auzit.

"Înţelepciunea e rară", se gândea biata gânganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul!

Într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un şuvoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă fără suflare sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol. De ce-ţi atârnă viaţa în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. 

Trai e acela când trebuie să cumpăneşti în fiece clipă?

"la ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ?" se întreba gângania. "Unde să mă aşez ca să rămân liniştită?" Atunci în faţă i se ridică deodată casa, locuinţa stăpânului grădinei. 

"Sus, acolo trebuie să fie bine...dar e prea înalt." Să se ridice cu cumpătare...

Întâi zbură pe vârful unei gherghine; de acolo, pe un copăcel, pe urmă pe iedera dimprejurul balconului. În sfârşit, iat-o: a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinei. Uf! Cum arde tabla! Soarele o dogoreşte, un chin. Va să zică, şi aici iad. Şi gândul o munci iar: ce rost avea pe lume...?

Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fluturul? Cum de nu! Dar fluturul e încântarea ochilor, e floare zburătoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte, trăiesc mii la un loc. Albina...Toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?...

În clipa ceea gâza prinse cu ochişorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca şi dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de supt streşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auziră ţipetele de bucurie ale puişorilor, cărora rândunica le aducea hrană. 

Şi gângania, biata, îşi dete seama: "Vezi, asta e soarta noastră - să hrănim paserile, cari au ce căuta pe lume!"...

Gâza îşi întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin; apoi săgeata străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi: Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea din nou hrană...

(Emil Gârleanu - Cât un fir de neghină, în volumul "Din lumea celor care nu cuvântă")  

Poveşti uitate

Făcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pământului. Îi rămăsese de învieţuit numai câteva. Pe acestea se hotărî să le plăsmuiască după sfatul celorlalte. Astfel putea să cunoască şi inima şi mintea acelor cărora le dăduse suflet mai dinainte.

Aşa, după povaţa leului, cari vroia să ştirbească din măreţia tigrului, făcu mâţa; după gustul raţei, invidioasă pe lebădă, făptui gâsca; după placul elefantului, ironist, născu şoarecele. 

Dumnezeu ştia că fiecare din vietăţile aceste îşi vor avea pe pământ menirea lor; că cu cât vor fi mai multe, cu atât se vor înlesni mai bine una pe alta. De aceea Atotputernicul Se plimba pe pământ, întrebând şi ascultând în dreapta şi în stânga. 

Într-un rând, odihnindu-Se pe o piatră, Se gândea cum să mai dea o vietate aerului. Şi cum căta cu ochii primprejur, iată că vede: supt o frunză, o broască; o albină şi-un fluture pe câte-o floare; şi-n mijlocul unei mreje ţesute între două crengi, un păianjen. 

Dumnezeu zâmbi, le chemă la El şi le spuse:

- Ascultaţi, vietăţilor, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarăşă. Doresc să aud povaţa voastră - cum şi ce înfăţişare să-i alcătuiesc. Mergeţi de vă sfătuiţi dintru-ntâi între voi şi veniţi cu lucrul gata. 

Cele patru vieţuitoare se traseră mai la o parte, în sfat.

- Bine, dragilor, se umflă broasca, nu-i ajunge Preasfântului că ne are pe noi? O să lase atâtea fiinţe pe pământ, că nu ne-o ajunge cu ce ne hrăni. Ia să-I croim noi o dihanie cum n-a mai văzut nimeni, doar L-om sătura. 

Şi şi-şu-şu, şu-şu-şu, se sfătuiră! Apoi, câteşipatru, veniră în faţa Domnului.

- Ei? le întrebă Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai?

- Înalt-preasfinte, zise broasca, priviţi-mi ochii şi faceţi-i noii vieţuitoare la fel!

- Bun! Dar tu, fluture?

- Priviţi-mi trupul!

- Dar tu, albină?

- Priviţi-mi aripile!

- Bun! Dar tu, păianjene?

 - Priviţi-mi picioarele!

- Bun! Foarte bine! răspunse Dumnezeu şi zâmbi: ochi de broască, trup de fluture, aripi de albină şi picioare de păianjen!

Dihăniile se uitară una la alta.

- Acum să-L vedem, zise albina, încet, broaştei. 

Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Şi în mâna Domnului, răsări, deodată, noua vieţuitoare.

- Iată sora voastră. Vă place?

Cele patru sfătuitoare răspunseră, codindu-se:

- Da...Mărite Doamne!...

Şi Dumnezeu înţelese că noua vieţuitoare era într-adevăr frumoasă.

Tocmai în clipa aceasta uite şi-o şopârlă. S-o întrebe şi pe ea, se gândi Dumnezeu.

- Ei tu, şopârlă, ce zici că-i mai lipseşte fiinţei acestea ca să se desăvârşească sfatul celor patru tovarăşe ale tale?

- Sprinteneala mea, Doamne, răspunse cu acreală şopârla. 

- Fie! Du-te! porunci Dumnezeu făpturii celei noi cari se ridicase pe vârful degetului Său. 

Şi aşa, din răutatea celor cinci vieţuitoare, zbură, pentru întâia oară pe pământ, nebunatica şi gingaşa libelulă. 


(Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă)

"Toate întru înţelepciune le-ai făcut..."

"- Părinte, oare să stricăm cuiburile rândunelelor? Rândunelele murdăresc şi adună ploşniţe.

- Tu poţi face un cuib de rândunică?

Ce-a făcut Dumnezeu cu un singur cuvânt al Său! Ce armonie, ce felurime! Ori în ce parte s-ar întoarce cineva, vede înţelepciunea şi măreţia lui Dumnezeu!

Uită-te la luminile cereşti, la stele, cu câtă simplitate le-a împrăştiat mâna lui Dumnezeu fără să folosească firul şi colţarul. Cât de mult odihnesc ele pe oameni! În timp ce luminile lumeşti înşiruite sunt foarte obositoare.

Cu câtă armonie le-a făcut Dumnezeu pe toate! Vezi şi copacii unei păduri pe care i-au plantat oamenii sunt ca o armată, ca o companie. În timp ce pădurile naturale ce mult odihnesc!  Unii copaci sunt mari, alţii mici, fiecare cu culoarea lui. O floare mică a lui Dumnezeu are mai mult har decât o grămadă de flori false de hârtie; diferă precum materialul de material."

 Cuviosul Paisie Aghioritul - Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan

Cu-adevărat, minunat este Domnul întru toate lucrurile Sale...Mărturie am o mulţime de imagini surprinse în natură şi pe care nu mă mai satur a le privi...:)

Dor

Prizonieră a şoaptei,
cobor în mine
ca-ntr-o fântână
cu izvorul secat.
Din măruntaiele de lut
întâiul dor de lumină
irumpe,
fior ne-nţeles.

Umbrela roşie

Îmi place vara şi căldura ei, le prefer chiar, dar recunosc că pentru gustul meu e deja prea cald...

Pământul suferă din lipsa apei, seceta a căscat peste tot brazde adânci, ca nişte guri însetate. Întrebându-mă mereu "oare când o să plouă...?", mi-am amintit de o povestioară citită cu ceva timp în urmă...

Pământurile erau arse şi crăpate din lipsă de ploaie, iar frunzele palide abia se mai ţineau pe crengi. Iarba de pe pajişti se ofilise şi bietele oiţe abia mai aveau ce ciuguli. Săptămânile se scurgeau una după alta tot mai fierbinţi şi oamenii cercetau în zadar zarea albastră în aşteptarea norilor de ploaie. Cerul parcă se ferecase şi ei erau tot mai trişti...

Părintele din sat se hotărî să facă, împreună cu credincioşii, rugăciuni pentru ploaie, poate în felul acesta Domnul Se va milostivi şi va înceta uscăciunea. 

Aşadar, la ora stabilită, femei, bărbaţi, mulţime de copii se înşirară pe rânduri în curtea bisericii, mulţi dintre ei ţinând în mâini icoane, cruci sau cărţi de rugăciune. Cu toţii păreau îngrijoraţi, dar în ochi şi suflete le strălucea un licăr de nădejde. 

Însă în primul rând, cu ochii ţintă la Părintele care începu cu voce puternică rugăciunea, ieşea în evidenţă o fetită plăpândă, care ţinea cu amândouă mâinile o umbrelă roşie...

A te ruga înseamnă să ceri ploaia, a crede înseamnă să-ţi iei umbrela.

(text adaptat după Bruno Ferrero)

(foto: Holger Trojahn)

Dacă încă n-am adăugat rugăciunilor noastre cereri pentru ploaie şi îmbelşugarea roadelor pământului, cred că e vremea să o facem...
Şi să nu uităm umbrela!

Update "Vreau să trăiesc!". Apel la rugăciune pentru Alexandra

O zi cu emoţii mari pentru mămica Alexandrei Groza, fetiţa bolnavă de leucemie, din Dorohoi (cei care aţi urmărit blogurile şi aţi fost impresionaţi de caz ştiţi despre ce este vorba). Astăzi i se recoltează printr-o operaţie celulte hematogene care urmează a fi transplantate mâine, 10 iulie, Alexandrei. Strop de viaţă. De viaţă nouă. 

Cu ajutorul Domnului, Alexandra a ajuns în faţa şansei ei de a redeveni sănătoasă. Şi cu ajutorul nostru, prin rugăciunea noastră susţinută şi stăruitoare, ziua importantă a operaţiei de mâine va trece, sperăm, mai uşor.

Cred din tot sufletul că Domnul ne va asculta rugăciunile şi că plecarea genunchilor noştri înaintea Lui nu va fi trecută cu vederea. Împreună-rugăciunea este leacul de mult preţ pe care ades îl uităm, dar atunci când ne amintim de el, devine puternic şi minunat lucrător. 

Toţi cei care o iubiţi pe Alexandra nu pregetaţi să rostiţi mâine o rugăciune, să ziceţi cu credinţă, cu nădejde, un "Doamne ajută" pentru micuţa noastră! Haideţi să ne trezim mâine cu gândul la Alexandra, la trupuşorul ei plăpând căruia i-a ajuns suferinţa, la sufleţelul ei mic plin de dorinţă şi speranţă, care îşi pune nădejdea în orice ajutor. Rugăciunea noastră poate deveni un ajutor nepreţuit!

Alexandra, te iubim şi vrem să trăieşti!