30 iunie 2012

Dezlegare fotoghicitoare!



Imaginea fotoghicitorii era cea a unui zăvor, după cum aţi şi ghicit! :)
Dar nu unul oarecare...este un zăvor al unei uşi foarte vechi, uşa sacristiei Bisericii săseşti din Biertan.
Sacristia era încăperea în care se păstrau obiectele de cult şi veşmintele preoţeşti, dar în timpul atacurilor barbare aici s-a păstrat tezaurul bisericii şi lucrurile de valoare ale sătenilor.
Unică în Europa, uşa a fost realizată în anul 1515 de meşterul Johannes Reichmut din Sighişoara, în al cărui atelier s-au consruit şi stranele bisericii.
Este din stejar masv cu intarsii şi este faimoasă nu numai pentru arta cu care a fost lucrată ci şi pentru zăvorul deosebit, care are 19 puncte de închidere, cheia acţionând patru dintre ele şi o manivelă, care le închide şi pe celelalte 15...




































Se spune că invadatorii nu au reuşit niciodată să treacă de uşă pentru a ajunge în sacristie, deşi au încercat să o spargă de nenumărate ori, să-i dea foc sau chiar să dărâme pereţii.
Într-una din invazii, cheia a fost găsită la un bătrân al cetăţii, dar după ce au descuiat uşa, prădătorii au avut surpriza să găsească încăperea goală. În spatele unei uşi aflate pe un perete al sacristiei se deschidea un tunel care ducea într-o pădure din apropiere, prin care în taină preoţii ajutaţi de săteni au cărat comorile cetăţii la adăpost de dorinţele prădătoare...


Aceasta a fost povestea uşii şi a zăvorului :).
Ca să aflaţi mai multe despre cetate, vă îndemn să ajungeţi la Biertan. Locul e paşnic, minunat şi încărcat de istorie. Şi merită văzut!

Detalii strane - lucrate cu migală din lemn de tei de acelaşi meşter vestit, Johannes Reichmut:























28 iunie 2012

25 iunie 2012

Înţelepciunea săptămânii - versetul 26 din 52


Bun găsit la început de săptămână! 
Am cam abandonat bunul obicei al postării versetului de memorat - provocare lansată de Irina - dar ieri, citind în Sfânta Scriptură, mi-a reţinut atenţia un verset pe care vreau să-l scriu şi aici: 

"Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde"
Romani 15, 4

Îmi este clar că de multe ori mă comport ca una din cei fără nădejde. Când eşecul mă pândeşte, când sunt nesigură, temătoare, când o stare de boală sau slăbiciune pune piedică elanului meu obişnuit, când ceilalţi mă mâhnesc sau când eu însămi mă mânii, îmi pare că lucrurile vor eşua pentru totdeauna într-o situaţie fără ieşire. Toată bucuria se împrăştie într-o clipă ca un fum şi tristeţea vine...şi vine şi reproşul şi frământarea şi lacrima şi durerea...
Pentru câteva clipe, mă gândesc că sunt singură în această luptă şi că mi-e greu, iar starea aceasta ţine atâta vreme cât uit că nu numai în mâinile mele, în mintea şi voinţa mea stă puterea de a lupta şi birui, ţine atâta vreme cât las deoparte ajutorul venit din înţelepciunea Duhului Sfânt cuprinsă în Scripturi sau neglijez grabnicul folos al mijlocirii Sfinţilor lui Dumnezeu. 

Am redescoperit cu bucurie versetul de la Romani şi m-am gândit că Domnul nostru bun şi milostiv are leacuri pentru toate neputinţele: pentru tristeţe şi durere, pentru teamă şi deznădejde, pentru singurătate şi uitare, pentru rătăcire şi cădere. 
Noi trebuie doar să le primim şi să le folosim cu încredere, căci pentru noi s-au făcut cunoscute, spre povăţuirea noastră, spre ajutor, spre dobândirea răbdării, a mângâierii, a nădejdii care împlineşte toate. 



















Update :)
Etichetând versetul, am văzut că este al douăzecişişaselea dintr-un şir de cincizecişidouă...înjumătăţirea anului, aşadar...


12 iunie 2012

Scrisori inedite ale Sfântului Luca al Crimeei


La o zi după cinstirea Sfântului Luca al Crimeei, îmi simt sufletul încă prins în binecuvântata sărbătoare a prăznuirii sale. 
Am răsfoit azi cărţulia subţire cumpărată anul trecut şi citită atunci pe nerăsuflate, care cuprinde, pe lângă Acatistul şi viaţa sa într-un rezumat foarte scurt, câteva scrisori trimise de Sfântul Luca unui drag fiu duhovnicesc. 
Ca şi-atunci când am citit prima oară rândurile, n-am putut nici acum să-mi stăvilesc lacrimile, găsind cuvintele Sfântului atât de mângâietoare, atât de duioase, atât de pline de dragoste, de vindecătoare de suflet rănit, atât de...pentru mine! 
Mereu Domnul îmi trimite bucurii pe câte-o cale nebănuită, dar atât de obişnuită: prin câte-o floare, prin câte-un prunc, prin vreo întâmplare, prin prietenia neaşteptată a vreunui om...mi-a trimis şi prin Sfântul Luca, prin aflarea lui ca Sfânt viu şi lucrător şi puternic (părtaş, de-acum, al multor susupine ale mele), un prieten drag şi de nădejde, un rugător smerit, un părinte blând şi bun şi plin de grijă, mereu ocrotind cu rugăciunea şi povaţa pe copiii săi cei neînvăţaţi şi pregetători în credinţă, dar râvnitori să rămână şi să crească în ea.

Aştern citirii, mai jos, una din scrisori şi nădăjduiesc să aflaţi în ea deopotrivă mângâiere, bucurie şi nădejde, pentru dragostea Sfântului Luca şi pentru rugăciunile sale! 


Domnul să te binecuvânteze, iubite frate în Domnul, Serghei!

Nu trebuie să-ţi ceri atâta iertare pentru îndrăzneala - zici tu - ce o ai avut de a-mi lăsa pe ascuns acel pacheţel cu stofă pentru haine, dintr-un material mai bun, nădăjduind frăţia ta că-mi voi comanda o rasă şi o dulamă mai acătării. Poate că o voi face, pentru dragostea ta, fiul meu drag. Dar de va fi aşa, să ştii că voi cere să mă îmbrace în ea doar la înmormântare, pentru că şi hainele ce le am acum, fiind curate, deşi vechi, nu-mi e ruşine a mă îmbrăca în ele.
Întâlnirea cu frăţia ta mi-a pricinuit nespusă bucurie pentru că am văzut că în aceste vremuri crunte, ateiste, când cuvântul lui Dumnezeu se caută a fi înnăbuşit şi strivit în piepturile oamenilor, rodeşte totuşi - şi încă aducând roadă multă - în inimile cele pregătite a-l primi.
Mi-ai spus că ai trecut acest război şi că acolo ai pierdut pe cel mai bun prieten al tău, pe Iura Konstantin Andreevici. Nu te întrista, Domnul l-a luat la El pentru a fi mai deplin în lumina Lui. Aceasta a fost voia lui Dumnezeu cu el. Vă veţi întâlni, iubite Serghei, vă veţi întâlni cu toţii cândva, peste mulţi ani, când eu deja voi fi praf şi tărână...Acum îl ai pe fratele Toma, îmi amintesc de el, m-a ajutat în altar ca paracliser, dimpreună cu Modest şi cu Dimitri. Toma este un om sensibil şi delicat, un suflet nobil, să ai grijă de el că e cam bolnăvicios, iartă-mă, ce să-i faci, deformarea de medic...
Tu acum trecuie să cauţi să te apropii de Dumnezeu cât mai mult prin rugăciune şi prin osteneală. Ţine-ţi pravila pe care o ai şi pe care ţi-a dat-o duhovnicul şi încearcă să-l simţi pe Dumnezeu. Fă orice ca să-L trăieşti pe El, să-L aşezi în inima ta; să se înmoaie inimioara ta, Serghei, copilul meu, de atingerea harului, în fiecare clipă să te gândeşti la cât de mult te iubeşte Domnul şi cât te-a ferit de moarte. Nu numai de moartea trupului, ci mai cu seamă de moartea sufletului, păzindu-te de murdăriile şi de nenorocirile aduse de demoni în minţile oamenilor, mai ales în vreme de război.
Preadulcele Iisus să-ţi fie o permanenţă în gândurile tale, un liman la care revii iarăşi şi iarăşi....Preasfânta Lui Maică de asemena, nu pregeta a o chema în ajutor şi a-i pomeni numele la necaz şi nu numai.
O, copilul meu Serghei, iată, nu ştim ce vremuri vor mai veni. Eu încep să văd din ce în ce mai puţin. 
Minune adevărată este că acum, când apostazia este hrana oamenilor, sunt totuşi oameni care o varsă din gura lor, instinctiv, ca pe o otravă, căutând după hrana cea adevărată şi vie care e cuvântul Domnului! 
Tu ai hotărât să trăieşti afierosit Domnului, chiar dacă vei intra într-o mănăstire, chiar dacă nu. Aşa să fie, eu te binecuvântez pentru aceasta şi tu, peste ani şi ani, când eu voi fi pământ, să-i blagosloveşti la aceasta pe cei ce simt în inima lor această chemare, această harismă. Căci nu toţi pot înţelege starea fecioriei. Doar cei cărora le este dat să înţeleagă, fie prin experienţe amare din trecut, fie prin izbăvirea lor din ispite iuţi şi grozave, cum este izbăvirea din moarte năpraznică. 
Vei vedea, Serghei, copilul meu drag, că vor veni şi vremuri bune, când se vor ridica iarăşi biserici, se vor scrie cărţi, se vor înălţa cântări dar povăţuitori purtători de Duh se vor găsi atât de puţini, încât mulţi îi vor căuta cu disperare mare. Ce va fi atunci? Mare sărăcie duhovnicească...Dar cine va dori după Domnul în acea vreme şi va lupta să-şi păstreze sufletul şi trupul neîntinate, răsplata lui va fi foarte mare...Dar eu nu voi mai fi atunci, dar tu vei prinde acele vremi.
[...]
Serghei, fiul meu, mai scrie-mi şi poate îţi voi răspunde. Nu-ţi promit, pentru că nu văd bine cu ochii aceştia, dar mie îmi place să port corespondenţă. Te port în rugăciunile mele...Mergi pe drumul acesta cu curaj, cu mult curaj. Inima dăruieşte-o Domnului şi El va turna în ea toate vitaminele şi toată energia de care ai nevoie pentru a nu te prăbuşi.
Niciodată să nu-ţi pară greu. Altcineva, iubite frate, cârmuieşte acest univers, nu mai marii lumii acesteia, nu ei...
Curaj, curaj, iubite Serghei, privirea sus, şi vei vedea pe Domnul, când vei plânge, când vei căuta înfrigurat, când vei sângera poate, vei vedea cum El îţi întinde cununi cu mâna-I iubitoare şi mângâietoare...

Cu dragoste multă, 
Luca Voino-Iasenetsky, 1949, aprilie   

 Scrisori inedite ale Sfântului Luca al Crimeei - Editura Sinaxa, 2010
Nota editurii: Scrisorile văd pentru prima dată lumina tiparului (au fost publicate iniţial pe site-ul Război întru Cuvânt). Ele au fost adresate de Sfântul Luca tânărului Serghei, călăuzindu-l pe acesta spre călugărie. După doi ani petrecuţi la Mănăstirea Pskov, fratele Serghei a devenit părintele Selafiil. Spre sfârşitul vieţii, Bătrânul Selafiil s-a nevoit într-o pustie dinlăuntrul Siberiei.
Traducători ai scrisorilor sunt părinţii români care s-au nevoit în regiunea Tomsk din Siberia, avându-l ca stareţ duhovnicesc pe părintele Selafiil. Ei au dorit să rămână necunoscuţi, de aceea nu le putem da numele.




11 iunie 2012

Am iubit pătimirea


"Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul..."  
testament-mărturisire al unuia dintre cei mai iubiţi Sfinţi de curând aflaţi, vestitul chirurg Valentin Voino-Iaseneţki, cu merite academice şi ştiinţifice recunoscute  în Uniunea Sovietică comunistă, devenit Arhiepiscopul Luca al Crimeei şi mai apoi, după chemarea sa la Domnul, Sfântul Luca, mijlocitor şi slujitor deopotrivă în ceata Ierarhilor mărturisitori şi în rândul Doctorilor fără de arginţi. 





Voi întrebaţi: "Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?". Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: "Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?". Iar eu vă spun: "Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor!".
Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi pe urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi Însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El Însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce. 
Vă vorbesc nu numai din raţiune, ci din proprie experienţă - fiindcă trebuie să vă mărturisesc că atunci când mergeam pe o cale foarte grea, când purtam sarcina grea a lui Hristos, ea nu era nicidecum grea şi calea aceea era o cale plină de bucurie, fiindcă simţeam în chip cât se poate de real că alături de mine merge Însuşi Domnul Iisus Hristos şi sprijină sarcina mea şi crucea mea. Grea era această sarcină, însă îmi amintesc de ea ca de o mare milă a lui Dumnezeu - fiindcă harul lui Dumnezeu se revarsă din belşug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos, asta anume că sarcina lui Hristos este nedespărţită de harul lui Hristos, anume fiincă Hristos nu-l lasă singur pe cel ce a luat crucea, ci merge în urma lui, nu îl lasă lipsit de ajutorul Său, ci mereg alături de el, sprijină crucea lui, îl întăreşte cu harul Său.

(Sfântul Luca, Arhipepiscopul Crimeei - Am iubit pătimirea)

Sfântul Luca a trecut la Domnul în dimineaţa zilei de 11 iunie a anului 1961, în Duminica tuturor Sfinţilor. Trupul său vlăguit de multa pătimire şi alergare pământească, care a cunoscut durerea, boala, frigul, foamea, care a înfruntat mizeria lagărelor şi cruzimea torţionarilor, a poposit vremelnic, dezlegat de toată suferinţa, în ţărână. Sufletul a fost primit degrab spre mângâiere şi bucurie în braţele Hristosului pe care L-a slujit şi mărturisit cu preţ de durere şi sânge întreaga viaţă. 

În ziua de 18 martie 1996 au fost aflate sfintele sale moaşte şi au fost aduse mai apoi (20 martie) în Catedrala din Simferopol, unde în 25 mai a avut loc ceremonia de canonizare a Sfântului.



9 iunie 2012

Căutarea pelerinului


Pelerinul este omul cu cârja, omul ostenit al căutărilor; fiecare pas este o bucurie şi o oprire, fiecare oprire este o teamă şi o fugă.

Omul călător ştie că în fiece clipă a vieţii sale totul se înnoieşte, totul creşte plin, fără putinţa de a cădea în condiţia stagnată a lucrului mort. Fiinţa sa interioară, bogată în năzuinţele ei, simte continuu fiorul creaţiei şi al naşterii din nou. În imensitatea lumii acesteia de aparenţe şi taină, de umbră şi lumină, pasul omului adevărat merge neşovăitor către locul unde tâşnesc izvoarele vieţii, până în clipa în care el va descoperi adevărul eliberator.

Omul este din fire călător, adică purtător în necunoscut, căutător al nestematelor vieţii. Cel ce poartă în sine puterea care aruncă lumini dincolo de ţarcul mărginit al vieţii zilnice, acea putere care îi spune că piedicile sunt pentru a fi învinse şi că depăşirea este scopul tuturor sforţărilor omeneşti, până în zonele purităţii şi armoniei depline, acela este mai om.

Pelerinul trăieşte neastâmpărul setei de absolut. El nu se mulţumeşte în ceea ce are, cu starea de acum, cu lucrul dat, ci năzuieşte către altceva, către faţa nevăzută a lucrurilor, către permanenţe. 
Depăşirea continuă este sensul luptei noastre. Călătoria până în raza prezenţei divine este scopul vieţii noastre.

( Ernest Bernea - Bucuria de a crea )


Într-un început aspru de primăvară am poposit, pelerin de-o zi, la Lupşa. Fulguia şi norii plumburii părea că sunt atât de jos încât îi poţi atinge cu mâna. Era în amurg.
Am păşit încet înăuntru împingând poarta grea, prinsă în zidul de piatră. Liniştea din jur făcea parcă să se audă, ca-ntr-un ecou răsfrânt peste pădure, trecerea Arieşului pestre pietrele albiei.
Ferită de câţiva copaci înalţi cu crengi mari, ca o fecioară frumoasă ascunsă de ochi pângăritori, mănăstirea părea suspendată deasupra timpului pământesc. Zveltă, tăcută, cuminte, frumoasă, mai albă în geana serii, se lupta să alunge întunericul ce voia s-o cuprindă...

În chilii se aprindeau, rând pe rând, luminile. 
Din paraclis se auzea rostit aproape în şoaptă, ca o mângâiere a sufletului, un psalm...
































3 iunie 2012

Doamne, Cel ce ai trimis...


Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieste întru noi, cei ce ne rugăm Ţie.

Minunat tropar, rostit la Ceasul al treilea şi înaintea Epiclezei.
 Îmi place nespus să rostesc această rugăciune, să mă pătrund de ea, îmi place să cer statornic, curajos, acest mare dar. 
Aşa cum fără duhul pe care Domnul l-a aşezat dintâi în făptura noastră viaţa ne-ar fi imposibilă, aşa şi fără Duhul revărsat în lume în Ziua Cinzecimii, sufletul nostru ar fi mort, îngheţat, pustiu nesfârşit. 

De la Cinzecime încoace, Duhul Sfânt Se pogoară mereu să înnoiască. Se pogoară în mereu aceeaşi aplecare plină de dragoste şi iertare să îndepărteze ce e vechi şi rău şi urât în om. Să-i redea lui frumuseţea de început. Să-i dea dorul fiului risipitor, să-i deschidă poarta largă a Împărăţiei.
Mereu avem nevoie de primenire, mereu sufletul nostru - strai boţit în amestecarea cu amăgirea şi mizeria şi păcatul - are nevoie să fie curăţat, spălat, albit, ca apoi să strălucească iarăşi de lumină. Şi de bucurie nepământescă. De desăvârşire. 

"Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi...".
Vino! Vino, dar! Un strigăt - dar nu strigăt de disperare, ci unul de nădejde, de dor, de bucurie aproape implinită!
.
Vino! 
Şi toate s-au făcut, iarăşi, noi, ca în cel dintâi Răsărit...




Related Posts with Thumbnails