Poveşti uitate - II

"Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină ori cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de-ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi."

Gândirea aceasta i-o spuse gânganiei o furnică. Şi spusa muncitoarei  îi intrase atunci pe o ureche şi îi ieşise pe alta. 

De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă, i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele şi-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut, istovită, pe o frunză, atunci întâiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte...

Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânţă.

De unde venea? Din iarbă; ţinea minte că se trezise supt o rochiţa-rândunicii.

Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul! 

S-a scoborât de pe frunză şi-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo - furnica nicăiri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult şi bine, altă gândire n-a mai auzit.

"Înţelepciunea e rară", se gândea biata gânganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul!

Într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un şuvoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă fără suflare sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol. De ce-ţi atârnă viaţa în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. 

Trai e acela când trebuie să cumpăneşti în fiece clipă?

"la ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ?" se întreba gângania. "Unde să mă aşez ca să rămân liniştită?" Atunci în faţă i se ridică deodată casa, locuinţa stăpânului grădinei. 

"Sus, acolo trebuie să fie bine...dar e prea înalt." Să se ridice cu cumpătare...

Întâi zbură pe vârful unei gherghine; de acolo, pe un copăcel, pe urmă pe iedera dimprejurul balconului. În sfârşit, iat-o: a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinei. Uf! Cum arde tabla! Soarele o dogoreşte, un chin. Va să zică, şi aici iad. Şi gândul o munci iar: ce rost avea pe lume...?

Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fluturul? Cum de nu! Dar fluturul e încântarea ochilor, e floare zburătoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte, trăiesc mii la un loc. Albina...Toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?...

În clipa ceea gâza prinse cu ochişorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca şi dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de supt streşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auziră ţipetele de bucurie ale puişorilor, cărora rândunica le aducea hrană. 

Şi gângania, biata, îşi dete seama: "Vezi, asta e soarta noastră - să hrănim paserile, cari au ce căuta pe lume!"...

Gâza îşi întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin; apoi săgeata străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi: Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea din nou hrană...

(Emil Gârleanu - Cât un fir de neghină, în volumul "Din lumea celor care nu cuvântă")