Poveşti uitate

Făcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pământului. Îi rămăsese de învieţuit numai câteva. Pe acestea se hotărî să le plăsmuiască după sfatul celorlalte. Astfel putea să cunoască şi inima şi mintea acelor cărora le dăduse suflet mai dinainte.

Aşa, după povaţa leului, cari vroia să ştirbească din măreţia tigrului, făcu mâţa; după gustul raţei, invidioasă pe lebădă, făptui gâsca; după placul elefantului, ironist, născu şoarecele. 

Dumnezeu ştia că fiecare din vietăţile aceste îşi vor avea pe pământ menirea lor; că cu cât vor fi mai multe, cu atât se vor înlesni mai bine una pe alta. De aceea Atotputernicul Se plimba pe pământ, întrebând şi ascultând în dreapta şi în stânga. 

Într-un rând, odihnindu-Se pe o piatră, Se gândea cum să mai dea o vietate aerului. Şi cum căta cu ochii primprejur, iată că vede: supt o frunză, o broască; o albină şi-un fluture pe câte-o floare; şi-n mijlocul unei mreje ţesute între două crengi, un păianjen. 

Dumnezeu zâmbi, le chemă la El şi le spuse:

- Ascultaţi, vietăţilor, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarăşă. Doresc să aud povaţa voastră - cum şi ce înfăţişare să-i alcătuiesc. Mergeţi de vă sfătuiţi dintru-ntâi între voi şi veniţi cu lucrul gata. 

Cele patru vieţuitoare se traseră mai la o parte, în sfat.

- Bine, dragilor, se umflă broasca, nu-i ajunge Preasfântului că ne are pe noi? O să lase atâtea fiinţe pe pământ, că nu ne-o ajunge cu ce ne hrăni. Ia să-I croim noi o dihanie cum n-a mai văzut nimeni, doar L-om sătura. 

Şi şi-şu-şu, şu-şu-şu, se sfătuiră! Apoi, câteşipatru, veniră în faţa Domnului.

- Ei? le întrebă Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai?

- Înalt-preasfinte, zise broasca, priviţi-mi ochii şi faceţi-i noii vieţuitoare la fel!

- Bun! Dar tu, fluture?

- Priviţi-mi trupul!

- Dar tu, albină?

- Priviţi-mi aripile!

- Bun! Dar tu, păianjene?

 - Priviţi-mi picioarele!

- Bun! Foarte bine! răspunse Dumnezeu şi zâmbi: ochi de broască, trup de fluture, aripi de albină şi picioare de păianjen!

Dihăniile se uitară una la alta.

- Acum să-L vedem, zise albina, încet, broaştei. 

Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Şi în mâna Domnului, răsări, deodată, noua vieţuitoare.

- Iată sora voastră. Vă place?

Cele patru sfătuitoare răspunseră, codindu-se:

- Da...Mărite Doamne!...

Şi Dumnezeu înţelese că noua vieţuitoare era într-adevăr frumoasă.

Tocmai în clipa aceasta uite şi-o şopârlă. S-o întrebe şi pe ea, se gândi Dumnezeu.

- Ei tu, şopârlă, ce zici că-i mai lipseşte fiinţei acestea ca să se desăvârşească sfatul celor patru tovarăşe ale tale?

- Sprinteneala mea, Doamne, răspunse cu acreală şopârla. 

- Fie! Du-te! porunci Dumnezeu făpturii celei noi cari se ridicase pe vârful degetului Său. 

Şi aşa, din răutatea celor cinci vieţuitoare, zbură, pentru întâia oară pe pământ, nebunatica şi gingaşa libelulă. 


(Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă)