O cafea în aşteptare. Bambusul

Bună dimineaţa!

 După multă, multă vreme, Cafeluţa revine! 
Cu un gând  despre dăruire şi cu un verset din Biblie, de care mi-am amintit citind povestea:
1 Petru 5, 6 - "Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit"...


  Într-o grădină de soi, creştea un bambus cu o înfăţişare aparte. Stăpânul grădinii îl îndrăgea mai mult decât orice alt copac. An după an, bambusul creştea şi se făcea tot mai puternic şi mai frumos, deoarece ştia că Stăpânul îl iubea şi era fericit pentru aceasta.
  Într-o zi, Stăpânul grădinii se apropie de arborele său cel drag şi îi spuse:
  — Bambusul meu drag, am trebuinţă de tine.
  Minunatul copac simţi că venise clipa pentru care fusese creat şi zise, cu multă bucurie:
  — Stăpâne, gata sunt. Fă din mine ce vrei. 
 Glasul Stăpânului era grav:
  — Va trebui să te tai însă pentru a putea face ceea ce vreau cu tine.
  Copacul se înspăimântă:
  — Să mă tai, Doamne? Pe mine, cel mai frumos copac din grădina ta? Nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, Stăpâne, însă, te rog, nu mă tăia.
  — Bambusul meu drag, dacă nu te tai, nu te pot folosi.
  Peste grădină se aşternu tăcerea. Până şi vântul încetă să mai bată. Bambusul îşi plecă încetişor coroana şi murmură:
  — Doamne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, retează-mă.
  — Bambusul meu drag, continuă Stăpânul, nu doar că trebuie să te tai, dar trebuie să-ţi retez şi crengile şi frunzele.
  — Stăpâne, ai milă de mine. N-ai decât să-mi distrugi frumuseţea, dar lasă-mi măcar crengile şi frunzele!
  — Dacă nu le tai, nu te pot folosi! Soarele îşi ascunse faţa, un fluture îngrozit îşi luă zborul. 
   Tremurând, bambusul zise încetişor:
  — Stăpâne, retează-le!
  — Bambusul meu drag, dar trebuie să fac mai mult decât atât. Trebuie să-ţi despic tulpina în două şi să-ţi scot afară inima. Dacă nu fac asta, nu te pot folosi.
  Bambusul se plecă până la pământ şi îngăimă:
  — Doamne, taie-mi tulpina şi scoate-mi şi inima.
  Astfel, Stăpânul grădinii tăie bambusul, îi reteză crengile şi frunzele, îi despică tulpina în două şi îi scoase măduva. Apoi îl duse într-un loc unde ţâşnea un izvor cu apă proaspătă, undeva în apropierea câmpurilor sale care aveau de suferit de pe urma secetei. Cu multă atenţie, legă la izvor unul dintre capetele bambusului său drag, pe celălalt îndreptându-l spre câmpul uscat.
  Apa cristalină, proaspătă şi dulce începu să curgă prin trunchiul bambusului spre câmpuri. Acolo se sădi orez şi recolta fu din cele mai bune.
  Astfel, chiar retezat şi ciopârţit, bambusul deveni o adevărată binecuvântare.
  Pe când era copacul cel frumos, bambusul trăia doar pentru sine şi îşi contempla propria frumuseţe. Retezat, rănit, desfigurat, se preschimbase într-un jgheab pe care Stăpânul îl folosea pentru a face împărăţia sa roditoare.

  Uneori, ceea ce noi numim suferinţă, Dumnezeu denumeşte prin cuvintele "am trebuinţă de tine!".

(După Bruno Ferrero - Cercuri în apă )

sursa Google

O cafea în aşteptare. Pe aripile vântului

Bună dimineaţa la cafeluţă, prieteni!
Să ne înviorăm speranţele cu o cafeluţă cu iz de primăvară! :)

@ Pinterest

În spaţiul verde dintr-un parc al oraşului, sub călduţul soare al primăverii, din iarba crudă răsăriseră frunzele zimţate şi puternice ale păpădiilor. Printre acestea îşi scosese căpşorul o minunată floare galbenă, nevinovată, aurie şi senină asemeni unui apus de soare în luna mai. După ceva vreme, floarea se preschimbă într-un ghemotoc uşor alcătuit dintr-o mulţime de pufuleţi care aveau fiecare la capăt câte o sămânţă bine înfiptă în miezul pufoasei sfere.

          Câte supoziţii nu făceau micuţele seminţe, câte vise de-ale lor nu legănă adierea serii pe când începeau să se audă primele cântece ale greierilor…

          — Oare unde vom încolţi?

          — Cine poate şti?

          — Doar vântul o ştie...

          Într-o dimineaţă, puful fu smuls de o nevăzută pală de vânt. Seminţele o porniră care încotro pe aripile vântului, agăţate de paraşutele de puf.

          — Salutare… Salutare, îşi spuneau micuţele seminţe unele altora.

          În vreme ce majoritatea seminţelor cădea pe pământul bun al grădinilor şi câmpurilor, una singură – cea mai mică dintre toate – sfârşi, după ce zbură puţin, într-o crăpătură din cimentul unui trotuar. Nu a dat decât de un fir de praf purtat acolo de vânt şi ploaie, atât de amărât în comparaţie cu pământul bun şi gras al câmpiilor.

          — Dar toată crăpătura este numai a mea! îşi zise sămânţa noastră şi, fără a sta o clipă pe gânduri, se strecură acolo şi încercă să-şi înfigă cât mai adânc rădăcinile.

          În apropierea acelei crăpături se afla o bancă rablagită şi scrijelită toată. Pe acea bancă se aşeza mereu un tânăr; era zbuciumat şi avea o privire neliniştită. Pe sufletul său apăsau nori negri şi mereu îşi ţinea pumnii strânşi.

          La un moment dat, văzu două zimţate frunzuliţe de un verde crud răsărind pe stradă din ciment.

          — Nu veţi reuşi, sunteţi ca mine! zise, râzând cu amar şi le strivi cu piciorul, într-un gest scurt.

          În ziua următoare însă, văzu că frunzele se ridicaseră iar şi de astă dată erau patru.

          Din acea clipă, îşi propuse să observe ce se întâmplă în fiece zi cu încăpăţânata şi curajoasa plantă. După câteva zile ieşi la iveală şi floarea, de un galben strălucitor, asemeni unui zâmbet fericit.

          Pentru prima oară după timp îndelungat, tânărul simţi cum resentimentele şi amărăciunea care îl copleşeau, împovărându-i inima, începeau să se destrame. Îşi înălţă capul şi respiră adânc. Izbi cu pumnul spătarul băncii şi strigă:

          — Am priceput… Putem să răzbim!

          Îi venea să plângă şi să râdă deopotrivă. Atinse cu degetele căpşorul galben al păpădiei - plantele simt iubirea şi bunătatea fiinţelor umane. Pentru micuţa şi îndrăzneaţă păpădie, mângâierea tânărului a fost lucrul cel mai frumos ce i s-a putut întâmpla...Iar pentru tânăr, biruinţa păpădiei a fost un semn pe care-l aştepta demult.

          Să nu întrebăm vântul de ce ne-a purtat acolo unde ne aflăm. Chiar dacă suntem sufocaţi de ciment, să ne înfigem cu putere şi încăpăţânare rădăcinile în pământ şi să trăim. 

Fiecare dintre noi poartă o veste bună.

          

(După o povestioară de Bruno Ferrero)

@ Pinterest

O cafea în aşteptare. Muzicantul cel sărac

Cu drag, vă poftesc la prima cafeluţă pe anul acesta! 

"Într-o zi frumoasă de vară, în Praterul din Viena - principalul loc de plimbare şi petrecere al vienezilor - era o mare serbare populară. Tineri, bătrâni, nobili, săraci, străini, veniseră în număr mare şi se bucurau de viaţă petrecând acolo.
Unde sunt oameni veseli, acolo poate nădăjdui şi acela care trăieşte din milostenia semenilor săi mai avuţi şi mai fericiţi. Astfel, se găseau aici cerşetori, dar şi flaşnetari şi harpiste, care cântau ca să câştige un ban.
În Viena trăia pe-atunci un neputincios, care de-abia îşi ducea de pe-o zi pe alta zilele din micul venit pe care îl avea. De cerşit nu voia să cerşească, aşa că se apucă de vioară, pe care o ştia încă de la tatăl său. 
Şedea sub un copac bătrân în vestitul parc cântând din vioara veche, iar pe credinciosul său căţel îl dresase astfel încât să-i stea înainte şi să ţină în gură pălăria-i ponosită, aşteptând ca oamenii să arunce în ea cei câţiva creiţari pe care voiau să-i dea.
Şi în ziua aceea frumoasă de vară muzicantul se afla lângă copacul bătrân încă de dimineaţă, însă pălăria oferită de căţel rămânea goală...
Dacă oamenii l-ar fi privit măcar, sigur ar fi simţit milă: nişte plete albe, subţiri, abia dacă-i acopereau capul; o manta soldăţească veche, destrămată, era haina lui. Luase parte la multe bătălii ca luptător, bătălii care lăsaseră pe trupul lui cicatrici, iar arcuşul era ţinut cu cele trei degete de la mâna dreaptă, căci celelalte două fuseseră retezate de un glonte de şrapnel la Astromante, în Italia, în timp ce un alt glonte mai mare îi retezase şi piciorul. 
Şi tocmai în această zi de sărbătoare oamenii nu se uitau la el, cu toate că dăduse pe coardele noi ale viorii ultimii bănuţi pe care îi avea. Se gândi resemnat că în seara aceea era osândit să adoarmă chinuit de foame pe culcuşul de paie din mansarda lui. Până şi câinele lui ar putea avea o soartă mai bună, căci putea găsi pe drumul de întoarcere spre casă vreun ciolan cu care să-şi astâmpere foamea.
Supărarea şi suferinţa îi umbriră obrazul bătut de furtuni şi acoperit de ciactrici. Şi nici nu observă că la mică depărtare de dânsul, un domn îmbrăcat elegant îl asculta de multă vreme şi îl privea cu adâncă compătimire. 
Cănd mâna obosită nu mai putu să poarte arcuşul şi piciorul cel sănătos abia îl mai ţinea, bătrânul se simţi înfrânt şi plecând capul, îşi sprijini fruntea în palme. Şi pământul sorbi câteva lacrimi tainice, dar pământul nu spune nimănui ceea ce ştie...
 - Împrumută-mi vioara dumitale pentru câteva minute, răsună lângă muzicant vocea necunoscutului elegant, care părea la fel de nepriceput la limba germană cum părea bătrânul la vioară.
Omul îi întinse vioara, străinul o acordă până ce zgomotul scos de corzi deveni limpede, ca de clopot.
 - Acum eu o să cânt, iar dumneata o să iei banii! 
Iar sunetele începură să curgă atât de minunat şi de melodios, încât bătrânul se uită curios la vioara sa, putând să jure că nu mai este aceeaşi vioară.
Oamenii se opreau, fermecaţi de sunetele cele minunate şi văzând alăturarea domnului elegant de bătrânul muzicant înţeleseseră intenţia străinului, iar punga şi inima li se desferecară şi în pălăria moşului începu să cadă aur şi argint şi aramă, încât căţelul abia putea să o mai ţină, atât se făcu de grea.
 - Încă o dată! Încă o dată! Goleşte, omule, pălăria, strigau auditorii entuziasmaţi, se mai umple o dată!
Şi cercul celor care ascultau se mărea, bucuria creştea şi la un moment dat toţi oamenii începură să cânte laolaltă imnul. Violonistul cel străin cânta în cel mai mare extaz, iar când imnul se sfârşi, aşeză vioara în braţele bătrânului şi dispăru înainte ca acesta să-i poată spune vreun cuvânt de mulţumire.
 - Cine a fost străinul acela? Îl cuvnoaşte oare cineva? se mira lumea.
 - Eu îl cunosc foarte bine, se avuzi o voce din mulţime, e violonistul Alexandre Boucher şi, iată, şi-a închinat arta unei fapte bune.
 - Trăiască Boucher!
 - Trăiască! Trăiască! Trăiască!
Şi bătrânul muzicant îşi împreună mâinile şi ridicându-le spre cer se rugă:
 - Doamne, răsplăteşte-l Tu din belşug!

Şi cu siguranţă în seara aceea frumoasă de vară în Viena erau doi fericiţi mai mult: bătrânul, care scăpase, dimpreună cu căţelul său, pentru multă vreme din nevoie şi Alexandre Boucher, căruia inima sa bună îi dăruise o bucurie pentru care putea să fie invidiat."

(După o povestire din volumul "Culmi de viaţă")

@ Pinterest

Vă doresc din inimă o săptămână cu fapte bune şi bucurie!

Latter edit la Muzicantul cel sărac, 26.01.2015, ora 19.30

Multumesc, dragă Maria, pentru darul pe care astăzi l-ai adus la cafeluță :)

O cafea în aşteptare. Lecţia despre închinare

Ziua bună la cafeluţă, astăzi mai merge încă una chiar dacă aţi savurat-o pe cea de dimineaţă, e rece, umezeală şi abia ne mai încăzim puţin! 
Sau, mai bine, un ceai fierbinte...

sursa:Google

Povestea de azi nu-i întâmplătoare, căci de câteva zile ne-am însoţit cu postul Crăciunului...să avem călătorie binecuvântată pâna la întâlnirea cu Praznicul Bucuriei! 

A fost odată...Pe vremea când oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii (fie vorba între noi, nici acum nu prea cată să-i priceapă întru totul). A fost, dar, atunci, un copilaş care se născuse fără mâini. 
Dar nu era copil mai vesel şi mai bucuros decât copilul acela. El alerga după toate vacile care se pierdeau şi le aducea numai din cuvânt în cireadă. Nu era ochi mai ager decât al lui care să zărească uliul cel răpitor de departe şi glasul lui speria arătarea, care lăsa curţile oamenilor neatacate. Dacă era de dus vreo veste grabnică de la un hotar la altul al satului, nu era picior mai iute ca al lui. Iar cântece, din cele ale Bisericii sau din cele populare, nu cânta nimeni cum cânta el. O voce caldă ca ochii lui, care-nlăcrima maicile celorlalţi, căci a sa murise la naştere. Sau, cine ştie, poate nu de la cântec lăcrimau...
Odată, boierul locului, tânăr şi tare îngâmfat, a catadicsit să calce prin satul de pe care lua şapte piei ca să-i fie bine pielii lui. S-a dus la Biserică, unde oamenii, umili şi cuminţi, l-au primit cu căldură, el însuşi, boierul, părând că s-a făcut mai bun. 
Dar când a ieşit pe uşa Bisericii, l-a aflat pe copilul nostru sărind cu picioarele peste un şant, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi.
 - Ce faci, blestemăţie? se răsti la el boierul, trăgându-şi peste degetele îngălbenite de tutun mănuşile de culoarea piersicii, aşa se iese de la Biserică?
 Şi poate i-ar fi dat şi una cu mâna liberă, că-n cealaltă îşi aprinsese deja ţigara, de nu i-ar fi răspuns copilul:
 - Măria-ta! Eu, cum n-am mâini, mă-nchin cum pot. Iată, sărind în cele patru colţuri ale bălţii...
Şi poate că ar mai fi spus şi copilul şi boierul ceva, de n-ar fi văzut, laolaltă cu ceilalţi săteni, cum din apa limpezită de soare a bălţii se-nalţă spre cer tainic un lujer de crin alb, ca sufletul copilului închinător.
Tu, frăţioare, nu uiţi oare cumva să te-nchini când vezi Biserica sau când începi lucrul sau cine ştie?...De fiecare dată e loc de-o închinare. 
Caută, frăţioare, să nu te ruşineze copilul fără mâini în faţa Judecătorului Hristos!

(Părintele Constantin Necula - O lecţie despre închinare, din volumul "Căluţul lui Dumnezeu" )

În toată vremea, Sus să avem inimile!

O cafea în aşteptare. Locuitorii cetăţii

Bună dimineaţa la cafeluţă!
Astăzi ne încălzim cu una orientală! :)

Sursa foto - Overland Sphere

Un bătrân beduin îşi făcea veacul la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. 
Într-o bună zi, un tânăr călător se apropie de el şi îl întrebă:
 - Nu am mai fost niciodată pe aici...cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
 - Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii domnia ta?
 - Erau egoişti şi răi! De aceea mă bucur că am putu pleca de acolo.
 - Aşa sunt şi cei din cetatea aceasta, îi răspunse atunci beduinul.
La puţin timp după ce tânărul plecă, alt călător se opri lângă omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
 - Cum sunt locuitorii cetăţii acesteia, bătrâne?
 - Dar locuitorii cetăţii domniei tale, cum erau?
 - Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
 - Aşa sunt şi locuitorii cetăţii acesteia! răspunse zâmbind beduinul.
Un neguţător care îşi odihnea cămilele la umbra oazei urmărise cu interes convorbirile, iar după plecarea celui de-al doilea călător îl întrebă, contrariat, pe bătrân:
 - Cum poţi să dai două răspunsuri absolut diferite la aceeaşi întrebare pe care ţi-o pun două persoane?
 - Fiule, răspunse cu blândeţe beduinul, fiecare om poartă lumea sa în propria-i inimă. 
Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, cel care a avut şi-n alt oraş prieteni, va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.

Vă doresc o săptămână minunată, cu oameni frumoşi şi buni în preajmă!

O cafea în aşteptare. Pomul generos

Bună dimineaţa la cafeluţă!

Începe o săptămână nouă, sper să fie încă o săptămână de toamnă frumoasă.
Dacă toate toamnele ar fi ca cea de anul acesta, generoasă în soare auriu şi blând, cu ploi puţine, cu după-amiezi calde, mai-mai că aş reuşi să mă împrietenesc, în cele din urmă, cu acest 
anotimp :).
Şi la început de săptămână nouă, un gând: aş vrea să stărui în amintire şi rugăciune pentru cei care, de-a lungul vremii, într-un fel sau altul, mi-au făcut bine...

Era odată un pom mare şi puternic ce prinsese drag de un copil. 
 Copilaşul venea zilnic să îl vadă, aduna frunze, împletind cu ele cununi, se căţăra pe trunchiul său falnic şi se legăna agăţat de crengi. Se jucau împreună de-a v-aţi-ascunselea, iar când flămânzea de-atâta joacă, copilul se sătura cu fructele sale dulci. Când era obosit, adormea la umbra pomului, în vreme ce frunzişul îi şoptea un cântec de leagăn.
...şi copilul îndrăgea din toată inima pomul. Iar pomul era din cale-afară de fericit.
Timpul trecea, iar copilul crescu flăcăiandru; pomul rămânea ades singur, ducând dorul băiatului. 
Într-o zi, copilul veni să vadă pomul. Bucuros, acesta îi spuse:
 - Vino, copile! Caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele, joacă-te la umbra mea şi fii fericit!
 - Sunt prea mare de acum ca să mă mai joc, răspunse copilul. Am alte vise...vreau să-mi cumpăr câte ceva, vreau să petrec. Am nevoie de bani. Poţi tu să-mi dai bani?
 - Îmi pare rău, răspunse pomul, dar eu nu am bani. Eu am doar frunze şi fructe. Dar culege-mi fructele, copile, apoi du-te şi le vinde în oraş. Aşa vei face rost de bani.
Copilul se căţără în pom şi culese toate fructele. Iar pomul se simţi fericit. 
Trecu multă vreme şi copilul nu se mai întoarse, iar pomul era tot mai trist.
Într-o bună zi, copilul apăru din nou şi pomul nostru, fremătănd de bucurie, îi spuse:
 - Apropie-te, copile, caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele şi fii fericit!
Iar copilul, care era acum un tânăr chipeş, îi răspunse:
 - Acum nu am timp pentru asta, am alte vise. Vreau să mă căsătoresc, am nevoie de o casă unde să mă aşez cu soţia mea. Poţi tu să îmi dai o casă?
 - Eu nu am aşa ceva, zise pomul, casa mea este codrul, dar am crengi falnice pe care le poţi tăia şi poţi să-ţi construieşti o casă. 
Copilul tăie toate crengile pomului şi plecă. Iar pomul se simţi fericit.
Trecură veri şi ierni peste pomul nostru, dar copilul nu mai veni pe acolo. Atunci când se întoarse însă, pomul fu atât de fericit, încât abia mai putea vorbi:
 - Vino, copile, îngăimă...vino să te joci!
 - Sunt prea plictisit şi prea obosit pentru ca să mă joc, răspunse copilul. Vreau o barcă pentru a fugi departe de lume. Poţi tu oare să îmi dai o barcă?
 - Nu, nu am barcă, dar taie-mi trunchiul şi fă-ţi una. Aşa vei putea pleca departe, în lume şi vei fi fericit.
Copilul tăie degrabă trunchiul şi îşi făcu o barcă. Iar pomul se simţi fericit.
După foarte multă vreme, copilul se întoarse iarăşi. 
 - Îmi pare rău, copile, şopti pomul, dar nu mai am nimic să-ţi dau...Nu mai am fructe...
 - Dinţii mei nu mai sunt aşa de puternici ca să poată mânca fructe, spuse copilul.
 - Nu mai am crengi ca să te poţi legăna...
 - Sunt prea bătrân ca să mă mai prind de crengi, răspunse copilul.
 - ...nici trunchi nu mai am, ca să te poţi căţăra.
 - Sunt prea ostenit ca să mă mai caţăr!
 - Îmi pare rău, oftă pomul...doresc foarte mult să-ţi dăruiesc ceva, dar nu mai sunt decât o biată buturugă bătrână.
 - De acum nu mai am nevoie de mare lucru, rosti copilul, nu vreau decât un locuşor liniştit unde să mă aşez la odihnă. Mă simt tare obosit.
 Pomul se însenină dintr-o dată:
 - Ei bine, atunci nici nu-ţi trebuie mai mult decât o buturugă bătrână...Vino, copile, aşează-te şi te odihneşte!
Iar copilul asta şi făcu, fără să mai stea pe gânduri.
Şi pomul se simţi fericit.

(După o povestire de Shel Silverstein)

O cafea în aşteptare. Mâna

Bună dimineaţa la cafeluţă!
Să începem săptămâna gândind la recunoştinţă!

sursa - Google

"Pentru că era ziua specială a Recunoştinţei, învăţătoarea le-a cerut elevilor ei de clasa întâi să deseneze ceva pentru care se simţeau recunoscători. Şcoala se afla într-un cartier foarte sărac, iar mulţi dintre elevi erau de condiţie foarte modestă, aşa că învăţătoarea se întreba pentru ce ar fi putut fi recunoscători micuţii. 
Era mai mult ca sigură că mulţi dintre ei vor desena un curcan sau o masă încărcată cu bucate, cum s-a şi întâmplat dealtfel. Însă tresări, uimită, când Douglas, un băieţel pirpiriu, i-a întins desenul lui, care nu semăna deloc cu celelalte. Într-o manieră stângace, copilăroasă, Douglas a desenat o...mână.
A cui o fi mâna? Întreaga clasă era fascinată de imagine, dar şi de întrebare.
 - Eu cred că este mâna lui Dumnezeu, care ne pune mâncare pe masă! a spus un băieţel.
 - Eu cred că este a fermeirului care creşte curcani, a strigat un altul.
 - A mamei, cu siguranţă, spuse o fetiţă.
Când agitaţia s-a mai pototlit şi elevii s-au întors la treburile lor, profesoara s-a aplecat uşor asupra lui Douglas şi i-a şoptit la ureche:
 - A cui era mâna, Douglas?
 - A dumneavoastră, doamnă învăţătoare, i-a răspuns acesta, tot în şoaptă.
Învăţătoarei i-a venit brusc în minte că îl ţinuse de multe ori de mână pe Douglas, un elev dintre cei mai defavorizaţi, dar în acelaşi timp gândi că procedase aşa mereu, cu mulţi dintre copiii pe care îi educa.

Pentru astfel de lucruri ar trebui, poate, să ne exprimăm cu toţii recunoştinta - nu doar pentru lucrurile materiale, ci şi pentru şansa de a mângâia pe cineva sau a fi mângâiaţi."

(După o povestioară din volumul "Supă de pui pentru suflete tinere")

O cafea în aşteptare. Pentru iubitorii de animale :)

Bună dimineaţa la cafeluţă!
Dacă nu poate ajunge la voi aroma proaspătă şi delicioasă, mă gândesc că sigur va ajunge mesajul şi buna dispoziţie :)

Sursa Google

Un bărbat a scris o scrisoare şi a trimis-o pe adresa unui hotel mic şi cochet din vestul Statelor Unite, pe care intenţiona să-l viziteze în concediu. Iată ce a scris el în scrisoare:

"Doresc să poposesc în hotelul dumneavoastră câteva zile, însă aş dori foarte mult să îmi aduc şi câinele. Este un animal bine dresat şi foarte cuminte. Credeţi că aş putea dormi cu el în cameră?"

Bărbatul a primit prompt răspunsul de la propietarul hotelului:

"Am condus acest hotel timp de foarte mulţi ani şi niciodată nu mi s-a întâmplat ca vreun câine să-mi fure prosoapele, aşternuturile, tacâmurile sau tablourile de pe pereţi.

Nu a trebuit să arunc niciodată un câine în stradă în miez noapte pentru că beat fiind, făcea scandal şi îi deranja pe ceilalţi clienţi. Şi nici nu mi s-a întâmplat niciodată ca un câine să se furişeze şi să fugă pentru a nu-şi plăti cazarea. 

De aceea, câinele dumneavoastră este binevenit în hotelul meu. Mai mult de atât, dacă garantează pentru dumneavoastră, veţi fi binevenit şi dumneavoastră!"

(Karl Albrecht şi Ron Zenke, Sevice America)

Săptămână cu bucurii tuturor!

O cafea în aşteptare. Primejdia înălţimii

Era începutul anului cînd am aşezat în paginile blogului ideea unei "cafele în aşteptare", venită în chip de poveste cu câte-o postare, la începutul săptămânii, lunea. 
Am scris o vreme, apoi m-am oprit - nu, nu mi s-a golit tolba, poveşti frumoase sunt cu grămada, slavă Domnului - m-am lenevit însă la alesul şi aşezatul lor aici, pe blog.
Mă gândesc să încep din nou şirul postărilor la "Cafea pentru prieteni", că tot vine toamna şi poveştile sunt numai bune de savurat, ca şi cafelele fierbinţi, în dimineţi răcoroase, ca să ne-ncălzească sufletul.

S-avem poftă!

Sursa-Google

Aţi auzit multe despre primejdiile ascensiunilor pe munte, vara nu trece fără ca ziarele, radiourile şi televizoarele să nu aducă ştirea vreunei nenorociri petrecută în munţi. 
Avalanşe, prăbuşiri, neguri, alunecări de costişe, iată câteva din primejdiile de care auzim mai des. Cea mai mare primejdie însă, la orice căţărare pe stânci, este ameţeala. Dacă drumeţul s-ar uita liniştit la peretele înalt al stâncii pe care caută să urce, poate c-ar ajunge sus teafăr. 
Ceva îl atrage însă să privească în jos, spre locuinţele oamenilor, să vadă cât de departe a ajuns, cât de sus pluteşte de-asupra lumii de-acolo, din văi. Dar numai ce şi-a întors privirea şi o putere vrăjită parcă îl trage în prăpastia cea grozavă, îşi pierde cumpătul şi în câteva clipe se rostogoleşte în hăurile pe care le urcase ceasuri întregi.
Dar nu numai la urcarea pe munte e aşa. Când omul râvneşte să se facă mai bun, mai curat, să se ridice de-asupra văii negre a dorinţelor josnice, sus, pe culmile înalte ale stăpânirii de sine, primejdii grele îl pândesc. 
Primejdia unei căderi e mare când omul nu priveşte drept înainte, la ţinta lui înaltă, ci se uită înapoi, spre a se mândri văzând cât de mult a luat-o înaintea celorlalţi.
Cine vrea să se facă mai bun, nu trebuie să se uite niciodată înapoi, în jos, spre a se bucura de înălţarea deasupra altoara, altfel îngâmfarea se apropie de dânsul, ca şi ameţela, şi îl trage fără nădejde de scăpare în adâncuri. 
Căci încălcarea virtuţii e căderea cea mai grea ce poate ajunge pe om. Zadarnică e atunci înălţimea la care s-a urcat: se prăbuşeşte în prăpastia întunecoasă a unei inimi de gheaţă şi vreme îndelungată este pierdut pentru piscuri...

(Povestire după Forster, scriitor şi critic literar englez)

O cafea în aşteptare. Cumpătarea

Bună dimineaţa!
Cafeluţa este gata! Şi pentru că este vremea postului, astăzi am pregătit o povestioară despre cumpătare. 
Poftiţi de vă serviţi!

Sursa foto Google

Un tânăr vultur mândru şi puternic se înălţase în aer spre pradă, când, deodată, săgeata vânătorului îi opri zborul şi aproape îi reteză aripa dreaptă. 

Prăvălit din înălţime într-o dumbravă, după zile de chinuri grele, vulturul îşi văzu în cele din urmă rana vindecată de balsamul naturii atotlecuitoare.

Când simţi că poate din nou să zboare, ieşi afară din tufişul-adăpost, întinse aripile, dar abia se putu înalţa câţiva metri de la pământ după o pradă ce altă dată nici nu o lua în seamă.

Adânc abătut, se lăsă pe o stâncă joasă, aproape de un pârâu. Privi spre înaltul cerului şi o lacrimă de durere pică din ochiul lui mândru...

Tocmai atunci, foşnind printre ramuri, o pereche de porumbei guralivi coborî pe nisipul auriu. Cercetând împrejurimile, porumbelul îl zări pe cel adânc întristat şi se avântă prietenos spre el:

- Fii vesel, prietene! Ce-ţi lipseşte, oare, ca să fii fericit? N-ai toate la îndemână? Ramura nu te apără de văpaia zilei? Nu poţi să ridici pieptul spre lumina amurgului, stând pe muşchiul moale de lângă pârâu? Te plimbi prin roua proaspătă a florilor şi din belşugul tufişurilor îţi culegi mâncare aleasă. Şi-ţi stâmperi setea uşoară în izvorul argintiu. 

Oh, prietene...! Adevărata fericire este cumpătarea. Şi cumpătarea găseşte pretutindeni ceea ce-i trebuie.

- Oh, înţelepte...! grăi vulturul. Şi serios şi grav, se cufundă şi mai adânc în sine însuşi: "Oh, înţelepciune! Vorbeşti printr-un porumbel...!"

(După J.W. Goethe - Vulturul şi porumbelul)

O cafea în aşteptare. File de jurnal

Bună dimineaţa la cafeluţă!

Recitesc o carte pe care mi-am cumpărat-o acum câţiva ani - Biografia unui destin misionar. Jurnalul părintelui Alexander Schmemann - şi pe care am citit-o atunci dintr-o suflare, nu pentru că s-ar fi citit uşor, ci pentru că nu pridideam să mă mir văzând că-mi tălmăceşte frumos şi adevărat răspunsuri la întrebări sau nedumeriri sau că-mi confirmă şi lămureşte simţiri ori bănuieli. 
O recitesc ca şi când aş citi-o prima oară, deşi e plină de sublineri şi observaţii pe care le-am făcut, după obiceiu-mi, o redescopăr şi îmi propun să trec mai conştientă şi mai mulţumitoare prin fiecare nouă zi.

Sursa - Google

Vineri, 9 martie 1973

...

Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea, etc. şi de aici incapacitatea de "a trăi", pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.

Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete - toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt modul pentru care cineva acţionează sau gândeşte. 

Doar în această realitate a vieţii Dumnezeu Se revelează, iar nu în acte şi gânduri.

Din această cauză Julien Green are dreptate când afirmă: "Totul este altundeva" - "Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite".

 La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită, cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, deoarece ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria.

Luni, 2 aprilie 1973

....

Primăvara este blândă, aproape umilă. O duminică ploioasă. Liniştea, pustietatea acestor sătucuri. Bucuria vieţii trăite dincolo de activismul superficial, bucuria care este esenţa vieţii...Şi în noaptea târzie, ploaia, luminile şi viaţa din spatele ferestrelor luminate. 

Dacă nu ne este dat să simţim toate acestea, ce pot însemna cuvintele "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim...?"

O cafea în aşteptare. Totul

E târziu pentru cafeluţă, dar cu toate astea, vă invit s-o gustaţi. 
Nu m-am hărnicit să postez, n-am simţit nevoia să mă apropiu de computer după trei zile petrecute la Mănăstirea Oaşa, fără telefon, fără internet, doar cu duhul păcii locului şi-al rugăciunii vieţuitorilor, care te-acoperă luminos şi blând, ca o aripă de înger...

Astăzi, o poveste despre dragoste şi altruism, povestea lui Leo şi a prietenului lui, Toma.

Sursa foto - Google

Micuţul Leo, şchiop de un picior şi Toma au ajuns la un centru pentru copii abandonaţi în aceeaşi zi, la câteva luni după naşterea lor. Au crescut unul lângă altul, lipsiţi de dragostea mamelor care i-au adus pe lume, dar bine îngrijiţi de lucrătoarele din centru. 
Toma îl ajuta pe Leo, îi era mereu alături, îl mângâia când îi era frică, îl aştepta în timpul plimbărilor, se juca cu el când ceilalţi copii îl dădeau la o parte pentru handicapul lui, îl făcea să râdă, spunându-i poveşti hazlii. La şcoală, colegii îl ironizau mereu şi îl brutalizau adesea pe Leo, dar Toma ştia să-i pună la punct, pentru că era inteligent şi robust deopotrivă: cel mai bun la învăţătură din clasă şi cel mai sprinten din curte.
La Centru veneau deseori familii care făceau cunoştinţă cu copiii, îi scoteau la masă în oraş, făceau plimbări lungi, purtau discuţii, toate acestea în vederea unei posibile adopţii. 
De Leo nu se interesa nimeni şi din cauza aceasta Toma găsea mereu scuze în a refuza întâlnirile care i se propuneau. Ieşise doar de două ori cu un medic şi soţia sa, doi oameni blânzi, care vorbeau foarte frumos şi erau foarte atenţi cu el. 
În dupămasa aceea, doamna de serviciu îl chemă pe Toma în biroul directoarei. Acolo, medicul şi soţia sa îl aşteptau. Inimioara lui Toma începu să bată tare şi se pomeni cu medicul lundu-i mânuţele într-ale sale şi spunându-i, privindu-l în ochi: "Toma, noi te-am îndrăgit foarte mult...ai vrea să vii să locuieşti cu noi pentru o vreme? Dacă îţi place, ai putea să rămâi pentru totdeauna, să fii copilul nostru...". 
Toma rămase fără cuvinte. Faţa i se lumină, ochii i se umplură de lacrimi...Să aibă o mamă şi un tată ca toţi copiii? Oare era posibil? "Oh, da...da, domnule!" şopti el...Dar bucuria din ochi i se stinse în clipa următoare. Medicul tresări. O umbră se aşeză pe chipul copilului; dacă el pleca, cine mai avea de grijă de Leo? "Vă mulţumesc mult, domnule...dar nu pot veni!" şi smulgându-se din mâinile doctorului, o luă la fugă înspre camera lui.
La puţină vreme după întâmplare, medicul veni să-l vadă, însoţit de una dintre îngrijitoare. Îl găsi pe Toma ajutându-l pe Leo să-şi pună gheata specială. "Pentru el nu ai vrut să vii să locuieşti cu noi, nu-i aşa?", îl întrebă doctorul, mângâindu-i creştetul încă aplecat în încercarea de a-l încalţa pe Leo. 
Toma s-a ridicat, privindu-l în ochi pe domnul cel bun: "Ştiţi?...eu sunt tot ce are el pe lume!".

Cu siguranţă, există şi cineva pentru care tu eşti tot ce are pe lume.

(O poveste după Bruno Ferrero)

O cafea în aşteptare. Bobul de grâu

Bună dimineaţa la cefeluţă!
Astăzi o să servim una cu...cereale! :)

sursa - Google

Un bob de grâu se ascunse în hambar.

Nu voia să fie semănat

Nu voia să moară

Nu voia să fie sacrificat.

 Voia să scape.

Nu îl interesa defel să devină pâine

Nici să fie adus la masă, 

Nici să fie binecuvântat şi împărţit.

Nu şi-ar fi dat viaţa în ruptul capului, 

Nu şi-ar fi dat pentru nimic în lume bucuria.

Într-o zi sosi tăranul,

Şi cu praful din hambar

Mătură şi bobul de grâu.

O cafea în aşteptare. Paradox

Bună dimineaţa, e gata cafeluţa! :)
Şi vine cu o meditaţie a lui Ernest Bernea, pe care am găsit-o potrivită gândurilor care m-au frământat în săptămâna ce-a trecut.

sursa foto Google

Cât de ciudat e alcătuită lumea aceasta!

Cel ce-şi apropie suferinţa altuia, cel ce porneşte la drum pentru îmbucurarea fratelui, cel ce se roagă pentru frumuseţea lumii noastre, acela e supus tuturor încercărilor. 

Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândeţe resemnată, el trebuie să dea plata dăruirii propriei sale fiinţe. 

Priveliştea lumii noastre este uneori cu adevărat foarte tristă. Aceasta nu ne îndreptăţeşte să cedăm. 

Viaţa omului cunoaşte în cursul ei multe lacrimi, dar să nu uităm că prin filtrul lor cade lumina ca razele soarelui în curcubeu, după o ploaie de vară.

Ernest Bernea, 27.04.1966, Bucureşti

O cafea în aşteptare. Vioara

Bună dimineaţa la cafeluţă şi poveste, într-o nouă săptămână, pe care v-o doresc rodnică în gânduri şi lucruri bune şi frumoase!

sursa imaginii: Google

 Era o vioară veche şi uzată, iar cel care ţinea licitaţia nu considera că merită să piardă foarte mult timp cu ea. De aceea, a luat-o în mână, a zâmbit şi a spus: 
"Cine începe licitaţia, prieteni? Cine oferă un dolar? Un dolar persoana de colo! Doi dolari dincolo! Oferă cineva trei dolari? Trei dolari o dată! Trei dolari de două ori! Mai oferă cineva peste trei dolari?"...

Din spatele sălii de licitaţie, un bătrân cu părul albit de vreme a ieşit în faţă şi a luat arcuşul. Apoi a scuturat praful de pe vechea vioară, a pus arcuşul pe ea şi a cântat o melodie atât de pură şi de frumosă, încât părea că se aude un cor de îngeri.

Când muzica s-a terminat, persoana care ţinea licitaţia a spus cu o voce mult mai blândă:
 "Oferă cineva o mie de dolari pentru această vioară? Două mii de dolari? Două mii de dolari! Oferă cineva trei mii? Trei mii, o dată...trei mii de două ori...Adjudecată!"

Oamenii din sală au ovaţionat, deşii unii dintre ei se lamentau: "Nu înţelegem, ce anume i-a schimbat valoarea?"...Răspunsul a venit imediat: "Atingerea mâinii unui maestru!".

În mod similar, foarte mulţi oameni dezorientaţi, ponosiţi şi plini de păcate sunt vânduţi ieftin mulţimii lipsite de minte, la fel ca acea veche vioară.

Un chilipir, un pahar de vin, un joc si-apoi aceşti oameni îşi văd de drum. 
Se oferă o dată, de două ori şi aproape se lasă vânduţi, când, deodată, apare Maestrul şi îi atinge.

Insă mulţimea fără de minte nu poate înţelege niciodată valoarea unui suflet şi schimbarea pe care o produce în el 
atingerea mâinii unui Maestru.

(Myra Brooks Welch, The Touch of the Master's Hand)