Sfântul Luca al Crimeei

Astăzi, 11 iunie, pomenirea Sfântului Luca al Crimeei

Pictor şi iubitor de frumos, pelerin neobosit şi rugător în Lavra Peşterilor de la Kiev, medic, voluntar al Crucii Roşii în războiul ruso-japonez, profesor eminent iubit de studenţii săi, chirurg de excepţie, tată şi sot, preot, monah şi-apoi episcop, exilat, urmărit, închis şi batjocorit, asuprit de comunişti până la sfârşitul pământeştii sale vieţi, prin toate aceste duioase ori tumultuoase trăiri a fost purtat de Domnul, ca de o mână nevăzută, Luca Voino Iaseneţki, doctorul şi mărturisitorul, Arhiepiscopul Simferopolului.

L-am îndrăgit pe Sfântul Luca de cum am făcut cunoştinţă. Ştiu că anume a vrut să se lase descoperit şi de mine, pentru că numai aşa mi s-au putut revela apoi o mulţime de "întâmplări", deloc întâmplătoare, în mijlocul cărora m-am aflat şi care aveau legătură cu el.
De multe ori l-am chemat în rugăciuni, de şi mai multe ori l-am strigat disperată să mă ajute, ca şi când ar fi fost în apropiere şi ar fi trebuit să intervină fizic. Niciodată nu m-am ruşinat să mă plâng lui. L-am chemat în ajutor în munca mea cu cei bolnavi, suferinzi. Ştiu că e un sfânt atât de bun şi că mereu lăcrimează pentru cei zdrobiţi de dureri şi boală şi necazuri, aşa cum a lăcrimat, într-o icoană, când ruşii au invadat Ucraina...
De prea puţine ori însă i-am mulţumit pe măsura ajutorului şi mereu i-am rămas datoare şi o să-i rămân veşnic, ca un prunc care niciodată nu e vrednic să întoarcă binefacerile şi dragostea părinţior săi, ajunse la măsura de jertfă.

Sfinte Luca, nu ne uita în rugăciunile tale pe noi, cei care ne străduim a învăţa să te iubim!

Din întâlnirile mele cu Sfântul Luca, aici:

Raiul din pustie

Am iubit pătimirea...

Scrisori inedite ale Sfântului Luca al Crimeei

Pe "acoperişul Mărginimii". Duminica Mironosiţelor la Mănăstirea Măgura

 Drumul şerpuieşte când prin sate, când pe plaiuri, când anevoios, prin pădure. Şi parcă nu se mai isprăveşte, căci de nerăbdarea popasului am impresia ca merg de mult prea multă vreme. Dincolo de Jina Mărginimii, spre Şugag, pe o costişă lină, însorită, se arată Mănăstirea. Loc de taină şi rugăciune, loc de odihnă şi rucodelie, troienită de ierni grele ori încălzită de soare blând şi auriu, măreaţă ca brazii, dar deopotrivă delicată ca lumina străvezie ce străbate desişul şi freamătul lor. 
Zveltă. Frumoasă. Dârză. Mănăstirea Măgura.
Dinlăuntru, răzbătând în pridvor, glas îngeresc rosteşte Psalmii Utreniei...

 "Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut de dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu..."
Ah, da, de Tine, după Tine, după toate frumuseţile Tale răsărite aici, în vârf de munte, în ascuns de forfota şi ochii nepăsători şi grăbiţi ai lumii...

 Paraclisul Mănăstirii e în sărbătoare, căci Femeile Mironosiţe s-au sălăşluit aici, ocrotitoare, ca să fie povaţă şi întărire pe cale şi bucurie altor purtătoare de miruri şi rugăciune, altor jertfitoare, maicilor de la Măgura. 
Privind, îmi pare că icoana hramului e parcă mai strălucitoare. Ochii Mironosiţelor sunt vii, împletind Lumini la lumina candelei.

 După slujbă şi agapă, pe dealuri, bucuria îşi lucrează, mai departe, starea...Natura însăşi prăznuieşte, liberă, frumoasă, proaspătă.
Cerul şi pământul, fiecare pală de vânt, fiecare fir de iarbă crudă, fiecare ciripit, mestecenii subţiri, încă dezgoliţi, Cindrelul cel din depărtare sau Şureanul cel apropiat, plini de zăpadă, maicile ce suie prin păşune ca şi când s-ar urca la cer...totul se-nvăluie de o fericire dulce, suavă, drăgăstoasă, ca o îmbrăţişare de Maică.

Sfântul Ardealului

25 de ani de la adăugarea la Ceata celor drepţi a Părintelui Arsenie Boca.
Să avem parte de rugăciunile lui!

"Sus, în Cer, la cârma nevăzută a lumii se rânduieşte ce să fie jos pe pământ, cu toţi şi cu fiecare. 
Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ tot de pe pământ îşi iau plecare; aşa că, în toate, oricând, şi de noi atârnă ce să ne vie la dreapta judecată. Că aşa se ţine cumpăna între sus şi jos."

Părintele Arsenie Boca - Cărarea Împărăţiei

  

Foto din Biserica Drăgănescu, pictată de Părintele Arsenie 

Cuvioasa Maria Egipteanca

 Floare albă de pocăinţă s-a făcut sufletul Mariei, desfrânata din Egipt, când a primit întrînsul, prin mijlocirea Maicii Domnului, covârşitoarea dragoste şi iertare a lui Dumnezeu. 
Pustia Iordanului i s-a făcut sălaş şi desfătare, lacrimile i-au fost baie a botezului şi curăţare a sufletului ei păcătos, ierburile hrană, frigul şi arşiţa omorâre a poftelor trupului, singurătatea smerire şi strigare neîncetată către Hristos. 

"Crede-mă, părinte, că am petrecut şaptesprezece ani în acest pustiu luptându-mă cu poftele mele nebuneşti ca şi cu nişte fiare sălbatice. 
Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile şi peştii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă, nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. 
Intra însă în sufletul meu şi pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor totdeauna şi înduplecându-mă să cânt cântecele diavoleşti pe care le-am învăţat. Dar eu îndată lăcrimam şi-mi loveam pieptul cu mâinile şi-mi aminteam făgăduinţa pe care am făcut-o când am plecat în pustie.Mă duceam cu mintea la Icoana Născătoarei de Dumnezeu, chezăşuitoarea mea şi plângeam în faţa ei, cerând să alunge gândurile mele cele rele, care atacau astfel nenorocitul meu suflet. 
După ce lăcrimam îndeajuns şi îmi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumină care strălucea împrejurul meu. Şi din acea clipă, peste potopul de gânduri venea o linişte statornică." 
(Sfântul Sofronie al Ierusalimului - Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca)

Cu roua ostoitoare de patimi a rugăciunilor tale, Cuvioasă Maică Marie, răcoreşte şi sufletele noastre care se chinuiesc în cuptorul păcatelor şi vremurilor de-acum!

Dar de blog

Despre viaţa Sfântului Luca al Crimeei, ierarh, mărturisitor şi doctor fără de arginţi, urmaş al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar, pătimitor pentru credinţă în temniţele bolşevismului, păstor şi învăţător, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit pătimirea, fiindcă mult curăţeşte sufletul"!

Fragmentul de mai sus este din prefaţa cărţii "Am iubit pătimirea", care s-a făcut începătură, după cum scriam aici, legăturii mele cu Sfântul Luca, Doctorul. 
Şi pentru că îi sunt datoare Sfântului, pentru că s-a făcut arătat în viaţa mea aproape fizic, pentru că a fost lângă mine de câte ori, deznădăjduită, l-am strigat - în boală, în neputinţă, în nevoie de sfat, în mângâiere, pentru că i-am simţit lucrarea în toţi cei care, cunoscându-l, s-au încrezut în puterea şi ajutorul lui, vreau cumva să-i mulţumesc.
Vreau să îi mulţumesc prin rândurile acestea,  vreau să-i mulţumesc mărturisind despre bucuria de a-l cunoaşte şi avea între Sfinţi şi vreau să dăruiesc şi altora din prea plinul cu care Sfântul mi-a umplut sufletul.
 Aşa că astăzi, la 18 ani de la aflarea sfintelor sale moaşte făcătoare de minuni întregi şi binemirositoare (la 35 de ani de la adormirea sa), ofer un (în) dar de blog: cartea autobiografică "Am iubit pătimirea", apărută la Editura Sofia în 2006, cartea Viaţa, Canonul, Acatistul Sfântului Luca al Crimeei şi o icoană a Sfântului.

Vi le dăruiesc cu drag şi cu bucurie şi rog pe Sfântul Luca să poposească, dimpreună cu micuţul meu dar, acolo unde va fi cea mai mare nevoie şi aşteptare.
Aştept să vă doriţi să fiţi dăruiţi şi să lăsaţi un comentariu la postare până în data de 25 martie 2014, când cărticelele şi iconiţa vor alege casa şi sufletul în care să se-aşeze...

"Pe 17 martie 1996, la biserica Tuturor Sfinţilor din Simferopol s-au adunat membri comisiei, arhierei, preoţi, egumeni şi monahi din Crimeea. După cum ne-a spus arhiepiscopul Lazăr, noaptea, după rugăciunea şi slujba aghiasmei, au plecat la mormântul Arhiepiscopului. Era o noapte îngheţată şi bătea vânt puternic. Au săpat şi au găsit sfintele moaşte. Când arhiepiscopul Lazăr a coborât în mormânt şi a luat în mâini moaştele, vântul a încetat dintr-o dată. S-a lăsat o linişte adâncă. Toţi aveau lumânările aprinse, îngenunchiaseră şi priveau emoţionaţi. 
Cântau Sfinte Dumnezeule strămutând moaştele în biserica cimitirului, afierosită Tuturor Sfinţilor. Lângă biserică, o femeie demonizată a început să strige: "Prea Sfinţite, nu mă chinui, lasă-mă!"
Părintele Vaslav, parohul bisericii, ne-a spus: Sfintele moaşte au rămas trei zile în biserica noastră, într-un chivot special. În dimineaţa primei zile, când am deschis uşa, toată biserica se înmiresmase. Au existat oameni care s-au tămăduit atunci..." (Arhimandritul Nectarie Antonopoulos - Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginţi)

Raiul din pustie

Acum câţiva ani, nu mulţi, într-o dupămasă rece, poposeam în casa unei prietene dragi la o poveste şi la o cană de ceai parfumat şi fierbinte. 
În cămăruţa ei mică şi primitoare, plină de icoane şi cărţi, cu miros amestecat de poame şi tămâie, cu luminări palide de candelă, în liniştea şi pacea aceea de chilie de maică l-am întâlnit întâia oară pe Sfântul Luca al Crimeei, Arhiepiscopul, Doctorul fără de arginţi. 
În raftul de cărţi am găsit "Am iubit pătimirea", însemnările Sfântului Luca despre viaţa sa, din copilărie şi până în anul 1946. Însemnările acestea aveau să devină autobiografia unui Sfânt...
Am citit cartea pe nerăsuflate, am trăit-o filă cu filă, m-a marcat adânc, aşa cum demult, pe la începuturile mele într-ale credinţei mă marcase "De la moarte la viaţă" a părintelui Paulin Lecca.
De-atunci, Sfântul Luca mi-a rămas în suflet. 
L-am simţit aproape mereu, l-am simţit "al meu" din multe motive, unul din ele fiind faptul că şi eu exercit profesiune medicală. Şi mi s-a stârnit un dor tainic de a-l cunoaşte mai bine şi de a ajunge, cândva, să mă închin sfintelor sale moaşte. 

"Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini"...e un verset din Psalmi în care cred cu toată tăria. Căci i-am făcut cunoscut Domnului dorul meu de Sfântul Luca, iar El a rânduit ca în concediul de la sfârşitul verii trecute să ajung la Mănăstirea Sagmata, în Grecia, unde este ocrotită, odor de mare preţ, tocmai inima cea bună şi iubitoare a Sfântului Luca al Crimeei.
Aveam de gând de mult să scriu despre această călătorie, am pus deoparte gânduri, impresii, am ales şi pozele, pregătind postarea. Nu ştiu, însă, de ce am amânat atât...sau ştiu: pentru ca să ajung cât mai aproape de 18 martie, ziua în care s-au aflat întregi şi binemirositoare Sfintele moaşte ale Sfântului Luca, Doctorul.

De pe vârful Sagmationului pe care este aşezată Mănăstirea Schimbarea la Faţă, lumea pare măruntă şi neînsemnată, drumurile (adevărate provocări, pe care maşina 4x4 le-a străbătut cu greu şi mare travaliu) potecuţe ca-n poveştile cu omuleţi şi marea cea mare un ochi de apă, abia răsărit...
În vecinătatea nesfârşitului cer şi a măreţiei Sfântului Luca, tu însuţi te simţi un fir de praf, agăţat cu toată forţa de poala nevăzută a veşmântului dumnezeiesc, ca să nu te spulbere cumva atâta fericire - fericirea de a atinge Sfinţii şi de a te face una cu ei în cântările de slavă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu.

Aici începe urcuşul către Mănăstire...

 ...şi aici se sfârşeşte

Iar aici, începe raiul. Raiul din pustie...
Sfânta Mănăstire Sagmata, una dintre cele mai vechi din Grecia, păstrează nepreţuite comori - moaşte a peste 200 de sfinţi şi inima Sfântului Luca al Crimeei

Paraclisul Sfântul Luca, construit în curtea mănăstirii, adăposteşte fotografii ale Sfântului din diverse momente ale vieţii - poze ale familiei, poze din timpul profesoratului şi activităţii de medic, poze de pe front şi din timpul detenţei, din vremea arhipăstoririi şi, de asemenea, desene şi tablouri, cărţi de chirurgie şi studii, schiţe, instrumente medicale.

În faţa altarului din Paraclis, la loc de cinste, inima Sfântului Luca odihneşte într-o răcliţă de argint. Deasupră-i, mitra arhierească şi engolpionul.

 O inimă care s-a dăruit în întregime lui Hristos, o inimă care a trudit în rugăciune pentru poporul rus şi lumea întreagă, o inimă care a suferit împreună cu suferinţa miilor de bolnavi pe care i-a tămăduit. O inimă  nedespărţită de dragostea lui Dumnezeu nici chiar de urgia comunistă, care a semănat fără milă moarte în rândurile celor care credeau şi mărturiseau.

Nu pot să spun în cuvinte cum a fost să îmbrăţişez inima Sfântului meu drag Luca.

Cum a fost să-i spun ce aveam în suflet, câtă bucurie, cât dor. Cum a fost să-i povestesc despre ai mei şi să-l rog să-i vadă, să-i ia în grijă, în braţe.

 În Paraclisul mic, înaintea sfintelor moaşte, eram doar noi, cei trei care urcaserăm cu greu, dar cu dor, să-l cunoaştem pe Sfântul Luca... 

Şi bucuria era fără margini, mai mare parcă decât bucuria din ziua Învierii şi mai adâncă decât taina care ne-a mânat dintru început spre această întâlnire.

Noiembrie...Mozaic şi alte imagini

Uimitor cum trece timpul...Am postat o singură dată luna aceasta, de ziua Cuviosului David, dar nu-mi pare să fi trecut de-atunci patru săptămâni.

Mi-aş fi dorit să reuşesc mult mai multe pe blog, să pot să-mi pun la punct materialele şi să le postez, să pun poze, să particip la provocarea Irinei pentru luna noiembrie, aleasă ca lună a mulţumirii, dar n-am reuşit nimic din toate astea. 
Aş fi avut ce scrie, pentru că am avut o lună bogată în de toate, bune şi rele, de la călătorii, evenimente, bucurie, la resemnări şi probleme de sănătate.
Pentru toate, încerc şi învăţ să mulţumesc Domnului aşa cum se cuvine. Şi mai încerc să înţeleg în toate voia Lui şi să desluşesc bucuria ascunsă în suferinţă... 

Nu pot să închei oricum, pentru că astăzi e zi însemnată: prăznuirea Sfântului Apostol Andrei, Întâiul chemat şi a Apostolului ardelenilor, Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna. 
Pun aici ofranda mea, concretizată în câteva fotografii strânse din locuri ce poartă urma, amintirea, rodul credinţei şi al mărturisirii lor. 
Să ne învrednicim de rugăciunea şi de mijlocirea lor!

Dervent, în Dobrogea încreştinată de Sfântul Andrei

Răşinariul Sfântului Andrei Şaguna, în inima Ardealului

 

Ziua unui prieten special

Astăzi e ziua unui prieten drag - Cuviosul David din Evia.
Cum ne-am cunoscut, cum ne-am întâlnit, cum mi s-a bucurat sufletul, cum mi s-a luminat mintea să pricep Pronia dumnezeiască, am mai scris aici şi-aici şi-aici, de veţi voi să aflaţi, răsfoiţi, cu răbdare, postările...

Astazi n-o să povestesc prea multe despre Sfânt. O să spun doar că vara aceasta, ajungând în Attica pentru trei zile, paşii şi dorul ne-au dus neaşteptat şi cu totul minunat din nou spre Evia (deşi în ziua aceea planurile erau făcute pentru un cu totul alt loc) unde Sfinţii noştri dragi - Sfântul Ioan Rusul, Cuviosul David, Părintele Iacov Tsalikis - ne aşteptau cu bucurie şi ne-au primit cu porţile mănăstirilor deschise şi cu revărsare de binecuvântări. 

Pe Evia cea verde şi încântătoare am aflat-o mai frumoasă toamna decât în miezul verii, având soare blând şi ţărmuri aproape pustii, golite de zarvă, pline de tihnă, de pace, de frumos.
Am sorbit cu nesaţ mireasma de pin şi apă sărată şi nu mi-am mai săturat privirea de verdele ei viu. 
Iar Sfinţii, în taina lor, ne-au deşertat în suflete bucurie peste bucurie, ca în cea mai frumoasă sărbătoare.


Viaţa în culori vii şi trăiri mai presus de cuvinte...

Prin pădurile Eviei, o parte din povestea retsinei - secretul vinului cu aromă înconfundabilă...

Acasă la Cuviosul David...

 

 

 

Acasă la Sfântul Ioan Rusul...