Dor de Nichita

13 decembrie....ziua în care Domnul l-a chemat pe Nichita la El. 
Îl va fi strigat pe numele lui frumos, de Sfânt...îl va fi odihnit de tot zbuciumul, de toată scârba şi de toată durerea. Îi va fi sărutat, înainte de orice judecată, sufletul mare, sensibil şi frumos. 
Şi îmi doresc să îl fi putut ierta şi aşeza cu cei care mult au iubit...

În veci pomenirea lui, pe pământ, în cuvânt...!

Ce bine că eşti 

E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare 

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare ca sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pamânt,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Nichita Stănescu 

31 martie 1933 - 13 decembrie 1983

(Grafică - Mircia Dumitrescu, portret realizat pentru Expozitia omagiala Nichita Stănescu, 2013)

Flori de gând pentru tata

Anul trecut, în Duminica Tuturor Sfinţilor sufletul tatei pleca spre marea întâlnire cu Cerul, cu Obştea Drepţilor, cu Tatăl.
Anul acesta, în Duminica Tuturor Sfinţilor, parastasul de pomenire ne-a strâns din nou, pe cei iubiţi ai lui, lângă mormânt, încercând să ne ostoim iar dorul, să-l scuturăm de lacrimi, să ni-l răcorim în boarea binecuvântată a rugăciunii.
Mă gândeam, văzând cum se adună lumea pe o căldură toropitoare, că tata a fost un om iubit de mulţi. 
Şi nu numai obligaţia ori rânduiala ce se cerea împlinită i-a scos pe cunoscuţii lui din casă, ci şi dorinţa şi dragul de a mai (pe)trece, încă o dată, o rugăciune împreună. Căci am simţit, ascultând cântările slujbei, că marea taină a întâlnirii lumilor - cea văzută ochilor cu cea din ghicitură - se revelează acolo, lângă mormânt, se arată, şi ne arată mai uniţi şi mai legaţi în tainică urzeală de Duh decât am fi crezut că suntem când cei dragi mai erau încă printre noi...
Mult m-am mângâiat, în curgerea vremii de după plecarea tatei, cu cuvântul Părintelui de la înmormântare. Acum, Părintele nostru nu ne-a putut fi aproape prin grai viu, prin prezenţă, dar mi-a dăruit cu puţine zile înainte de parastas, printr-o împrejurare binecuvântată, cuvântul lui scris, care fusese rostit la înmormântarea altui tată...

"Cuvântul meu nu este şi nu se vrea a fi unul care să vă scoată mai multe lacrimi decât cele pe care, în sine, plecarea celui iubit vi le-a scos. Ci voiesc a vă aduce mângâierea pe care, prin cântare şi cuvânt, Biserica încearcă să o pună la inima dumneavoastră.
Aţi remarcat că s-au cântat cuvintele "Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale!...", cuvinte care, repetate, constituie una din cele mai adânci cântări ale înmormântării. Iată dar, la vreme de tristeţe şi durere, Dumnezeu ne învaţă aşa cum altă dată, pe Crucea Golgotei, altarul Jertfei Sale întru care noi toţi am primit arvuna Învierii, Hristos învăţa despre Împărăţia Cerului. Până în ultima clipă, cea mai din urmă, promisiunea adresată unuia dintre oameni a fost: "Astăzi vei fi cu Mine în Rai!"
Ce ne învaţă aşadar Hristos astăzi, dinaintea trupului atins de moarte? Că aceasta atinge doar plămada de lut, că moartea - care dintâi prin boală şi-a făcut simţită prezenţa - poate atinge alcătuirea de carne, dar nu şi pe cea de duh.
...
Desigur că ne va fi mai greu la întoarcerea de la cimitir. Dar vreau să avem împreună convingerea, credinţa, că nu l-am dus pe un ultim drum, ci spre puntea săpată în pământ, pentru ca Cerul să îl primească. 
Dacă ochii noştri duhovniceşti ar fi mai atenţi la cele ce se întâmplă, am vedea că, cu fiecare groapă săpată în pământ, o fantă de lumină sfărâmă tristeţea cerului, luminând şi tristeţea noastră..."
(Din volumul De ce eşti trist, popor al Învierii? - Părintele Constantin Necula)

Tată, nu mai sunt atât de tristă...însă mi-e un dor nesfârşit de tine!
Hristos a înviat, tată!
Te iubesc!

Stări

Întotdeauna zilele calde de vară îmi amintesc de copilărie...cer senin nesfârşit, iarbă verde, înaltă, unduită de vânt, câte-o libelulă săgetând aerul cald, de-abia de respirat într-amiază, colbul drumului potolit de stropitoarea care împroşca apa în cercuri mari şi amesteca mirosul de pământ cu izul de ierburi care plutea peste tot în aer. 

În cartierul meu liniştit de margine de oraş, timpul se consuma cu o tihnă desăvârşită, într-un ritual ce semăna a rugăciune...

Cu-atât mai dor mi-e-acum de copilărie cu cât amintirilor despre flori, ierburi, gâze, stropi de apă, joacă, se adaugă alte amintiri...

În cimitirul de pe deluşor, tata se odihneşte lângă bunicii mei iubiţi, părinţii lui. 
Urc aleea spre mormânt şi parcă mai ieri o urcam cu bunica, ce-şi vizita cu regularitate prietenele plecate înaintea ei.
Mai târziu, am urcat-o ca să-i aşezăm, pe rând, pe bunica şi-apoi pe bunicul...
Urc şi mă gândesc că acolo e o parte din copilăria mea, că fiecare mormânt ascunde câte-o amintire...aici e vecina care a învăţat-o pe surioara mea primii paşi, purtând-o prin curte cu un ştergar lung, trecut pe sub braţe, aici e vecinul care avea o mulţime de gâşte şi-un gâscan care mă alerga mereu când mă prindea în curtea "lui", acolo e tanti Anica, cea care făcea cele mai bune plăcinte în cuptor. Aici e colegul meu de şcoală generală, dincolo e fratele unui prieten din copilărie. Acum, în mormântul proaspăt, tata...

Cimitirul e locul unde mereu sunt copil. Pentru că acolo e tata, sunt bunicii şi pentru că amintirile mele cu toţi acei oameni buni, trecuţi la Domnul, vin din copilărie. 
Acolo, în cimitir, pentru un moment, preţ de câteva clipe, timpul se dă înapoi cu repeziciune...amintirile sunt vii, cei de la rădăcina crucilor devin vii şi ei, sunt prezenţă. Nu mi-e teamă, mi-e însă un dor nesfârşit...

E pace, cântă greierii. E cer albastru, e iarbă verde, înaltă. Şi o libelulă săgetează aerul călduţ, cu miros de iarbă cosită...
Mi-e dor, tată! Sunt astăzi 4 săptămâni de când ai plecat...

Mi-e dor de tine, tată!

...sunt 7 zile de când ai ales să te aşezi în altă Lume, tată...peste 7 mări, peste 7 ţări, peste 7 stele...
Mi-e dor de tine, tată!
Te iubesc!

"Moartea e - şi pentru creştin - un amurg încărcat de melancolie. Despărţirea de lumea aceasta e grea. Şi soarele când apune se uită înapoi, spre plaiurile pe care le-a luminat o zi întreagă. Dar aşa cum soarele răsare în altă lume, la fel şi creştinul, prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos, a primit încredinţarea că după, urmează un strălucitor răsărit de soare, urmează o nouă zi, o nouă viaţă.
"A murit" - o să se spună şi despre mine şi despre tine într-o zi; în ziua pe care eu nu o cunosc, care nu ştiu când va sosi." (IPS Iustinian Chira)

Amestecate

Amestecate.
Adică bune şi rele, triste şi bucuroase, pline-ochi de trăiri de-a valma sau mai ordonate...cam astea mi-au fost zilele în ultima vreme...Imagini dintr-o viaţă banală, dintr-un timp pornit în galop, ca un armăsar fără frâie.
Zilele Rusaliilor mi-au adus liniştire într-un fel duios - căci doar Mângâietorul S-a pogorât în lume de-aleanul celor ce aşteptau făgăduinţa...

Abia mi-am oblojit tristeţea de-al fi pierdut pe părintele Justin...Tare mi-aş fi dorit să mai ajung la mănăstirea dintre cetini, dar am amânat mereu plecarea. Acum îmi pare nespus de rău...măcar să-l mai fi văzut o dată pe Părintele şi mi-ar fi fost de-ajuns. 
Ştiu că la mănăstire nimic n-o să mai fie la fel...doar ruga Părintelui o să fie aceeaşi, adumbrind tainic privegherile.

De Sarbatoarea Sfintei Treimi mi-a înflorit întreit orhideea - se pregătise din vreme, chiar m-am mirat de ce a dat din nou tija după ce abia se uscase. 
Câtă gingăşie, câtă puritate...ce bucurie am avut doar privind-o!

Deşi m-am obişnuit ca la sărbători mari să îmi îmbrac costumul popular moştenit de la bunica, deşi s-ar fi cuvenit să dau cinstire iei astăzi, n-am făcut-o, de teama căldurii.
 M-am întrebat însă, cum rezistau bătrânii noştri în portul lor, acelaşi parcă în orice vreme, fără să se vaite de frig sau de căldură?

Închei acum cu un gând pe marginea a ce-am notat mai sus...şi gândul acela s-ar concentra în două cuvinte - Carpe Diem! 
Trăieşte clipa, trăieşte-i bucuria!
 Chiar de-ar fi cât înflorirea unui boboc sau cât înfloritura iei. 
 Chiar de-ar fi cât un drum obositor până departe - la capătul lui, bucuria popasului covârşeşte oboseala şi truda...

Azi. Lui Olimpiu

Cu cât eşti 

mai departe
timpul mi te-apropie
mai mult,
răsturnând
în încremenirea veşniciei
sipetul
cu amintiri răstignite.

Drum bun, Alexandra!

Timpul n-a mai avut răbdare...Alexandra a plecat miercuri spre Marea Întâlnire cu Hristos. 

De mâine, ţărâna va înlocui braţele drăgăstoase ale mamei, primind-o în taina ei...

   Nu voi dormi pe totdeauna

când mâna Ta va trece lin

Şi-mi va acoperi, pe-o noapte, 

al ochilor trudit senin.

Nici nu mă voi preface-n umbră

nemaiîntoarsă printre vii,

Când mă vei semăna, pe-o noapte, 

în sânul liniştitei glii.

Nici mă voi nimici-n tărână,

când voi fi pus pe-o vreme-n ea, 

Ci am s-aştept, ca-n altă mamă,

o altă naştere a mea.

Şi-n clipa când cu glasul care

m-ai zămislit cândva din nou

Mă vei chema din aşteptare,

voi fi-nviat de-al lui ecou.

Şi-am să mă-nalţ spre Veşnicia 

ce-am aşteptat-o adormind,

Înmărmurit de strălucirea

a tot ce voi vedea-nviind...

(Nu voi dormi pe totdeauna - Traian Dorz)

Bunul Dumnezeu s-o odihnească cu Sfinţii!

Valeriu Gafencu - "...lumina Lui mi-e flacără mereu aprinsă"

.

18 februarie 1952, zi de iarnă, o zi în curgerea mereu aceeaşi a timpului, imperturbabilă, necruţătoare.
Într-un loc al iernii continue, în penitenciarul Târgu-Ocna, unde doar rugăciunea scurma în îngheţul din suflete înghiţind lacrimile şi deznădejdea şi foamea, 18 februarie a împlinit timpul, a adus vremea - vremea în care Valeriu Gafencu avea să treacă prin poarta de Lumină a suferinţei spre ziua cea neînserată a Împărăţiei celei dumnezeieşti şi veşnice.

Cu darul vederii sfârşitului său pământesc câştigat prin adânca cugetare la cele dumnezeieşti, Valeriu şi-a înştiinţat fraţii de suferinţă cu două săptămâni înainte că Domnul îl cheamă la El şi a cerut să fie pregătit:

„Pe 2 februarie a chemat un tovarăş de suferinţă, pe Nicolae Itul, mărturisindu-i că i-a fost descoperită ziua trecerii din această viaţă: 18 februarie. L-a rugat să-i pregătească cele necesare, o cămaşă albă, izmene, un chibrit şi un capăt de lumânare. A cerut de asemenea ca după moarte să-i fie pusă în gură o cruciuliţă cu ajutorul căreia, dacă va rândui vreodată Dumnezeu, să fie identificat.” (Sfântul Închisorilor – mărturii despre Valeriu Gafencu)

Ultimele sale gânduri, încredinţate prietenului său de nădejde, Ioan Ianolide, au asemănarea unor dorinţi înscrise într-un testament...un testament lăsat fraţilor lui mai tineri, un testament lăsat neamului românesc care nu va fi doar rob, ci va gusta odată din libertatea spirituală pentru care Gafencu şi prietenii lui mărturisitori au murit:

„În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi.
Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin asta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană.
Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelşi timp. Respira greu.Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.
-Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă, apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
-S-a sfârşit!
A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit.” (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)


Se cade să ne aducem aminte azi, într-un alt februarie în care ne luptă dureri şi gânduri şi suferinţi, toate cele despre care vorbea Valeriu, ca un înainte-văzător al pătimirilor istoriei...

Am nădejdea că, asemeni Mucenicilor Mărturisitori de la Aiud, fraţii noştri cei mult pătimitori de la Târgu-Ocna, zdrobiţi în chinuri mai presus de fire, se vor arăta prin dumnezeiască pronie lumii, la vreme potrivită, purtători de biruinţă, sfinţi, împlinitori de cuvânt dumnezeiesc şi Slavă.




.
.

Cu sfinţii odihneşte, Hristoase...

. Părintele Gheorghe Calciu

23 noiembrie 1925 - 21 noiembrie 2006

"...Crucea să fie foarte simplă, numai numele şi data naşterii şi a morţii, cu un îndemn scurt către tot creştinul care va trece pe acolo să se roage pentru noi.
Ştiu că înmormântarea mea va fi înconjurată de o anumită vâlvă, pe care n-o merit în moarte, precum n-am meritat-o nici în viaţă. Omenii vor vorbi, vor crea legende, dar Dumnezeu va deosebi adevărul de legendă şi mă va arăta aşa cum am fost, ca un păcătos şi nevrednic.
Dacă la înmormântarea mea va veni vreun episcop să vorbească, să vorbească, căci Dumnezeu a dat arhiereului duhul învăţăturii, şi dacă el va tăcea, cine va vorbi pentru noi în faţa lui Dumnezeu?... Dacă însă nu va veni niciun ierarh, nimeni să nu vorbească, pentru că mai de folos este rugăciunea de iertare pe care cineva o spune pentru cel adormit decât toate laudele pe care o minte omenească le poate constitui în fraze frumoase, dar care valorează mai puţin decât un simplu Dumnezeu să-l ierte!"

Fragment din scrisoarea adresată de Părintele Gheorghe Calciu Părintelui Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru-Vodă, la 26 octombrie 2006, cu puţin timp înainte de trecerea sa la Domnul, scrisoare în care cere binecuvântarea de a fi înmormântat în cimitirul de la Petru Vodă, "printre cei smeriţi şi printre cei nevrednici, deşi smerit n-am fost îndeajuns, iar nevrednic am fost cu prisosinţă."


"Anvergura unei personalităţi, indiferent de conjunctură, se măsoară după criterii convenţionale. A unui preot însă, după canoane ecleziastice, şi numai la capăt de drum. Gheorghe Calciu a început ca rob al lui Dumnezeu şi L-a slujit ca preot al Său...Şi dacă mare a fost în căderi, tot pe-atât de mare a fost şi-n ridicarea din ele.
(...)
Şi-a dat mult sânge pentru răscumpărare. Sânge purificator şi salvator pentru viaţa celor din primejdie. Sânge pentru fraţi şi robi şi pentru cei care-i doreau pieirea. Şi pâinea cea din toate zilele cu pâine, pentru cei ce nu mai aveau puteri. Suflu respirator şi speranţă pentru cei din agonie. Lacrimi de sânge pentru morţi şi pentru cei din lumea zăgăzuită cu gratii. Răscumpărări materiale lumeşti, pentru căderile lumeşti.
Pentru Dumnezeu însă, căinţă şi îndelungă-răbdare în limpezirea propriei conştiinţe. "Sunt atât de apăsat de anumite amintiri, păcatele mele de fapt - îmi spunea de multe ori, supus unui nevăzut teasc - încât nu ştiu ce n-aş fi în stare, ca să nu-mi mai aduc aminte de nimic."
Până la urmă însă a aflat. Şi a fost în stare să mărturisească tot adevărul, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu s-a mai temut de nimic, în niciun proces şi în faţa niciunui judecător. După cum nici de ispita măririi de sine sau a slavei deşarte.
Rob a fost când l-am cunoscut şi am stat cu el, şi preot în prag de sfinţenie când, la capăt de drum, ne-am despărţit pentru a ne întâlni Dincolo.

Un prieten de-o viaţă"

Fragment din volumul Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, Bucureşti 2007

.

Dor

Celui plecat Departe...

Prea grăbit,
timpul
strânge în mâinile sale
ultimele tale dimineţi.
Murind durerii,
zbuciumul clipei
înfloreşte trandafiri albi
şi Înviere.

.

Fiii risipitori se-ntorc Acasă...

Sfârşitul acesta de iarnă răzvrătit peste verdele cutezător al ierbii plânge în lacrimi albe încă o plecare...
După Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu, părintele Petroniu Tănase, de la Prodromu - Athos, a purces azi la drum spre marea Întâlnire. Fiii risipitori de dragoste şi de sine se-ntorc, pe rând, Acasă...

Maica Domnului să te odihnească la sânul său dulce, Părinte, mult-rugătorule, ostenitorule, de Dumnezeu iubitorule!






.

Hristos a înviat, Înalt Prea Sfinţite Bartolomeu!

Clătit în lacrimile inimilor ca-ntr-o altă baie a botezului, sufletul plin de dor de Cer al Prea Sfinţitului Părinte s-a-ntors Acasă...
Astăzi, tărâna s-a scurmat nu ca un hău, ci ca alt pântece, de altă mamă, pentru a-i primi trupul greu de ani, de viers, de trăire, de iubire, de suferinţă.

Chiar de pleci, Stăpâne, ne laşi toate: scrisul, bucuria ascultării, povaţa, înţelepciunea, blândeţea, graiul frumos... ne iei doar rugăciunea de pe buze, ca să o faci împreună-cântare de bucurie, de mulţumire şi nădejde Acolo unde toate se ascultă, se primesc şi se plinesc.

O ultimă sărutare, ca o pecete, ca o promisiune...

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

"Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a se depăşi până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui.

Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale."

(Bartolomeu Valeriu Anania)

(foto preluată de pe Victor Roncea Blog)

Dor de Grigore Vieru

Ieri s-au împlinit doi ani de când, printr-o spărtură a lumii, Grigore Vieru, Poetul, a trecut la îngeri.
Îmi e scumpă şi sfântă mama, îmi e suflet şi dor poezia...în scrisul Poetului le-am găsit cele mai dragi, cele mai frumoase...

Bunul Dumnezeu să-l nască întru Înviere!

Rugăciunea din zori

În zori, mâinile mamei
Se roagă spre Cer, împrospătate
De cântecul privighetorilor.
Iar jos,
Ţipă de nerăbdare pământul
Obişnuit cu palmele ei.
Da, pleca-vor la toamnă,
Spre ţările calde,
Misterioasele păsări.
Încă şi mai adânc
Mâinile mamei
Se vor ruga
Două crengi desfrunzite, reci...

Grigore Vieru

Sursa foto: Lumea în alb şi negru

Înveşmântat în poezie, pe drum de stele...Adrian Păunescu

Unii au ţipat că a servit puterea comunistă şi că a înălţat ode nesfârşite "conducătorului iubit"...alţii, că a făcut ravagii printre puştioaicele înnebunite de Cenacul Flacăra şi folk-ul anilor '80, iar alţii că s-a înfipt în politica de după Revoluţie ca să poată dormi în Parlament şi să se poată înfrupta din mesele şi oportunităţile întinse pe banii statului.

Însă cei mai mulţi dintre cei care îl plâng acum, au privit cu drag şi consideraţie spre omul Adrian Păunescu, spre marele poet, spre cinstitorul de valori şi de neam, spre iubitorul de suflet frumos.

Vă mulţumesc, maestre, pentru că m-aţi învăţat să iubesc şi să trăiesc poezia, pentru că m-aţi învăţat că libertatea nu poate să fie îngrădită si că atunci când pare că este, ea cântă şi recită, vă mulţumesc pentru că m-aţi învăţat dorul de Eminescu...vă mulţumesc! Şi mă înclin!

Bunul Dumnezeu să-i odihnească sufletul, care mult a iubit!...

Făcătorii de case

Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.

Ea nu se află azi în niciun sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.

Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.

Băiatul meu zideşte el acum,
Năluca-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.

Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,

Încât băiatul meu şi-al nimănui
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zideşte-ncet în casa lui.

Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Ţărână e şi viaţa mea e groapă
Lângă-nălţarea lujerului meu.


Adrian Păunescu