Drumul şerpuieşte când prin sate, când pe plaiuri, când anevoios, prin pădure. Şi parcă nu se mai isprăveşte, căci de nerăbdarea popasului am impresia ca merg de mult prea multă vreme. Dincolo de Jina Mărginimii, spre Şugag, pe o costişă lină, însorită, se arată Mănăstirea. Loc de taină şi rugăciune, loc de odihnă şi rucodelie, troienită de ierni grele ori încălzită de soare blând şi auriu, măreaţă ca brazii, dar deopotrivă delicată ca lumina străvezie ce străbate desişul şi freamătul lor.
Zveltă. Frumoasă. Dârză. Mănăstirea Măgura.
Dinlăuntru, răzbătând în pridvor, glas îngeresc rosteşte Psalmii Utreniei...
"Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut de dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu..."
Ah, da, de Tine, după Tine, după toate frumuseţile Tale răsărite aici, în vârf de munte, în ascuns de forfota şi ochii nepăsători şi grăbiţi ai lumii...
Paraclisul Mănăstirii e în sărbătoare, căci Femeile Mironosiţe s-au sălăşluit aici, ocrotitoare, ca să fie povaţă şi întărire pe cale şi bucurie altor purtătoare de miruri şi rugăciune, altor jertfitoare, maicilor de la Măgura.
Privind, îmi pare că icoana hramului e parcă mai strălucitoare. Ochii Mironosiţelor sunt vii, împletind Lumini la lumina candelei.
După slujbă şi agapă, pe dealuri, bucuria îşi lucrează, mai departe, starea...Natura însăşi prăznuieşte, liberă, frumoasă, proaspătă.
Cerul şi pământul, fiecare pală de vânt, fiecare fir de iarbă crudă, fiecare ciripit, mestecenii subţiri, încă dezgoliţi, Cindrelul cel din depărtare sau Şureanul cel apropiat, plini de zăpadă, maicile ce suie prin păşune ca şi când s-ar urca la cer...totul se-nvăluie de o fericire dulce, suavă, drăgăstoasă, ca o îmbrăţişare de Maică.
