Biruinţa Brâncovenilor

În amintirea Martiriului Voievozilor Brâncoveni. 

Rândurile de mai jos au fost culese dintr-o scriere pe care o socotesc de mare preţ, apărută prin strădania celor de la Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni: Doamna Maria Brâncoveanu - Tainica biruinţă a lacrimilor.

Vă îndemn cu stăruinţă să căutaţi s-o răsfoiţi!

Mă gândesc, cu nădejde, că pentru marea jertfă a Voievozilor Sfinţi Brâncoveni şi pentru tainicul rost al lacrimilor şi rugăciunilor Doamnei Maria Brâncoveanu, Domnul-Dumnezeu nu va lăsa neamul nostru românesc să fie înghiţit de veacul acesta apostat şi rătăcit!

Sfinţilor Martiri Brâncoveni, rugaţi-vă şi mijlociţi pentru noi, păcătoşii!

"Întru defăimarea ce au suferit-o, trupurile mucenicilor au lucrat o minunată privelişte duhovnicească, vrednică sfintelor moaşte. Fiind târâte pe uliţele Constantinopolului, au sfinţit cu sângele şi cu atingerea lor firea pământului şi a pietrei. Fiind slobozite în apă, au sfinţit sânurile şi adâncurile cele mai de taină ale apelor. Chipurile lor au sfinţit văzduhul, făcându-se pricină de suspin şi mângâiere celor curaţi cu inima, iar dracilor groaznică înfricoşare. 
Cu trupurile erau defăimaţi pe căile capitalei Imperiului, dar în Împărăţia cea nemincinoasă şi veşnică, în Ierusalimul cel ceresc, erau slăviţi cu sufletul, Însuşi Hristos, Cel Care este Calea cea adevărată şi vie, dându-le tainică îmbrăţişare întru Duhul Sfânt.

Rămase la poarta Seraiului, în prăjini, feţele îndurerate le erau spânzurate de cer, dar chipul sufletului lor era străluminat, căci intraseră în Lumina pururea fiitoare a feţei lui Hristos, Dumnezeul-Om. 

După dreptatea lui Dumnezeu, toate defăimările ce le-au suferit trupurile mucenicilor le-au sporit slava cea nemuritoare..."

De am avea piept de aramă şi inimă de diamant, arama - în topitoarea dragostei dumnezeieşti, unde este un altfel de foc - se topeşte, iar diamantul cu Sângele cel viu al Mielului se desface.

Iarăşi, de suntem răniţi de moarte sau chiar morţi, coasta cea împunsă a Mântuitorului fie-ne mormânt!

Şi chiar vii de suntem, să murim la Tronul Vieţii, la Crucea cea purtătoare de viaţă.

Să alergăm cu toţii şi, lăsând toată grija cea lumească, să cădem cu suspinuri şi lacrimi la picioarele cele pironite ale Dumnezeului Celui Răstignit. Să ne aruncăm în braţele Crucii, pentru ca lumea să se răstignească întru noi şi noi lumii. 

Să ne afundăm întru acea "Mare Roşie", pentru a fi număraţi cu aceia care şi-au înălbit hainele lor în sângele Mielului (Apocalipsa 7, 14).

Să alergăm cât mai iute, cu grăbire să ne sârguim, ca să aflăm în ţarina cea arată - comoara, în pământul cel binecuvântat - sămânţa cea aleasă, în izvorul vieţii - apa cea plină de har, în ocări - cinstirile, în pălmuiri - biruinţele, în învinuiri - iertarea, în trestie - sceptrul, în urâciune - frumuseţea, în nenorociri - fericirea, în împrejurări grele - norocirea, în prigoane - pe Dumnezeu, în moarte - viaţa. Amin.

(Sfântul Radu Brâncoveanu - Cuvânt la patima ce mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu-Om.)