.
18 februarie 1952, zi de iarnă, o zi în curgerea mereu aceeaşi a timpului, imperturbabilă, necruţătoare.
Într-un loc al iernii continue, în penitenciarul Târgu-Ocna, unde doar rugăciunea scurma în îngheţul din suflete înghiţind lacrimile şi deznădejdea şi foamea, 18 februarie a împlinit timpul, a adus vremea - vremea în care Valeriu Gafencu avea să treacă prin poarta de Lumină a suferinţei spre ziua cea neînserată a Împărăţiei celei dumnezeieşti şi veşnice.
Cu darul vederii sfârşitului său pământesc câştigat prin adânca cugetare la cele dumnezeieşti, Valeriu şi-a înştiinţat fraţii de suferinţă cu două săptămâni înainte că Domnul îl cheamă la El şi a cerut să fie pregătit:
„Pe 2 februarie a chemat un tovarăş de suferinţă, pe Nicolae Itul, mărturisindu-i că i-a fost descoperită ziua trecerii din această viaţă: 18 februarie. L-a rugat să-i pregătească cele necesare, o cămaşă albă, izmene, un chibrit şi un capăt de lumânare. A cerut de asemenea ca după moarte să-i fie pusă în gură o cruciuliţă cu ajutorul căreia, dacă va rândui vreodată Dumnezeu, să fie identificat.” (Sfântul Închisorilor – mărturii despre Valeriu Gafencu)
Ultimele sale gânduri, încredinţate prietenului său de nădejde, Ioan Ianolide, au asemănarea unor dorinţi înscrise într-un testament...un testament lăsat fraţilor lui mai tineri, un testament lăsat neamului românesc care nu va fi doar rob, ci va gusta odată din libertatea spirituală pentru care Gafencu şi prietenii lui mărturisitori au murit:
„În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi.
Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin asta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană.
Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!
Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelşi timp. Respira greu.Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.
-Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă, apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
-S-a sfârşit!
A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit.” (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)
Se cade să ne aducem aminte azi, într-un alt februarie în care ne luptă dureri şi gânduri şi suferinţi, toate cele despre care vorbea Valeriu, ca un înainte-văzător al pătimirilor istoriei...
Am nădejdea că, asemeni Mucenicilor Mărturisitori de la Aiud, fraţii noştri cei mult pătimitori de la Târgu-Ocna, zdrobiţi în chinuri mai presus de fire, se vor arăta prin dumnezeiască pronie lumii, la vreme potrivită, purtători de biruinţă, sfinţi, împlinitori de cuvânt dumnezeiesc şi Slavă.
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu