În vreme de slăbiciune...

Într-o vreme şi într-o lume în care oamenii îşi asumă şi îşi trăiesc tot mai greu singurătăţile şi însingurările, Evanghelia slăbănogului vindecat prin osteneala prietenilor săi vine să ne arate şi să ne înveţe o altă dimensiune şi valoare a prieteniei.

Sfântul Evanghelist Matei, din care astăzi s-a vestit în Sfintele Biserici, nu este atât de darnic în amănunte, însă la Marcu şi Luca găsim completările care să ne lămurească mai bine: patru bărbaţi purtau pe braţe un al cincilea, neputincios, bolnav, spre locul în care un Învăţător nou grăia cuvânt şi puterea Domnului arăta tămăduiri. Neputinciosul zăcea fără vlagă, stors de putere, atât de slăbănogit încât a fost nevoie să fie luat cu patul în care bolea şi adus acolo pe sus.

Locul în care Mântuitorul poposise în Capernaum şi în care învăţa era înţesat de lume, căci veniseră, ne spune Sfântul Luca, oameni din toate satele Galileii, din Iudeea şi din Ierusalim.
Nimeni n-a voit a se da la o parte pentru a trece bolnavul, însă cei patru prieteni nu s-au dat bătuţi, căci cel care până mai ieri fusese sănătos ca ei trebuia neapărat atins şi vindecat de Iisus.
Şi dacă zidul de trupuri n-a putut fi pătruns, a fost desfăcut acoperişul casei şi prin spărtura făcută, pe frânghii, patul cu cel suferind a fost pogorât înaintea Mântuitorului.

Ce act de îndrăzneală! Să spargi casa omului ca să slobozi înlăuntru un bolnav!
Cu siguranţă proprietarii vor fi fost suspicioşi - căci boala în Vechiul Testament era neapărat legată de păcat - dar mai ales surprinşi de aceast curaj al lor; însă Hristos le-a văzut, dincolo de îndrăzneală şi hotărâre, credinţa: "Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!".
În uimirea generală, slăbănogul s-a ridicat lepădând neputinţa şi slăvind cu glas mare pe Dumnezeu, dimpreună cu toţi ceilalţi. Pentru farisei şi cărturari însă era prea mult...otrava urii lor a gâtuit orice strigăt de biruinţă, putând să îngaime doar: "Acesta huleşte!"

Mereu vor exista cârcotaşi - acum ca şi atunci, aici ca şi acolo. Mereu vor fi din cei care n-au îndurat cu cel bolnav greul şi zăduful zilei, blestemul bolii şi neputinţa, durerea, spaima, încercarea.
Dar, prin pronie dumnezeiască, mereu vor exista şi prieteni. Prieteni care, pe braţe de dragoste şi rugăciune vor purta, ca odinioară bărbaţii din Capernaum, durerile şi dorurile noastre, neputinţele noastre, slăbănogelile noastre sufleteşti şi trupeşti.

"În aceasta am cunoscut iubirea: Că El şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi." ( I Ioan 3, 16 )


Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toţi prietenii pe care mi i-ai dăruit, pentru ştiutele şi neştiutele lor rugăciuni şi iubiri...



..
.