Dăruitorul

E frumoasă Evanghelia de astăzi! Aduce din nou izbândă, din nou diavolul e înfrânt, din nou sunt vindecaţi oameni în suferinţă, din nou Hristos dăruieşte, din nou inimile noastre sunt încurajate să spere.
Mi-au rămas în suflet mai cu seamă două versete:
"După credinţa voastră fie vouă!" şi
"...Iisus străbătea toate cetăţile şi satele...vindecând toată boala şi toată neputinţa din popor."

Principiile lui Hristos nu sunt sezoniere. Cuvintele Scripturii sunt cuvintele Vieţii, ale vieţii veşnice, sunt Adevărul. Astăzi, ca şi în vechime, avem după credinţa noastră.
Avem bucurie, avem lacrimă, avem ranguri, avem durere, avem bogăţie, avem războaie, avem mulţumire, avem prunci buni, avem secetă, avem boală, avem pâine...Pe toate le avem după cum credem, după cum cerem, după cum ne rugăm.
Dar oare cere cineva războaie? Sau cere boală şi foamete şi moarte? Sau cere umilinţă? Nu...dar poate nu cere pace, nu cere dragoste, nu cere blândeţe, nu cere iertare. Nu cere credinţă!

Orbii din Evanghelia de la Matei au cerut să vadă. Ce mare dar! Şi au primit după cum au crezut, au primit pentru că au crezut cu-adevărat, pentru că nu s-au îndoit - căci îndoiala este marele duşman al omului, otrava care îl îmbolnăveşte, care îi risipeşte în sulfet gândul renunţării, al lepădării, al cârtirii.
Noi n-am cerut să avem vedere, Dumnezeu nu ne-a umilit să alergăm, ţipând în urma Lui, cerând-o, implorând-o, ci ne-a dăruit-o firesc, de la zămislire. Poate de aceea ne gândim atât de rar la cât de binecuvântaţi suntem că o avem, poate de aceea credem că o putem folosi cum ne place - de plidă ca să vedem scăderile şi micimile celorlalţi, ca să vedem paiul din ochiul fratelui, neuitându-ne la păcatele, la căderile şi la bârnele noastre.

Oare ce facem noi cu toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat, cu dragoste, din destul, fară să avem vreun merit, fără să fim vrednici?
Oare cât credem, cât mulţumim, cât vestim?

"...vindecând toată neputinţa şi toată boala din popor."
Acesta este Hristos! Nu umblă cu jumătăţi de măsură, cu jumătăţi de vindecări, nu dă cu ţârâita. Dă boiereşte, înzecit, însutit, înmiit. Copleşeşte de daruri. Şi nu trâmbiţează apoi pe străzi, pe la colţuri, în auzul lumii şi în adunări facerile Lui de bine, ca să Se umple de laude, ci, mai mult, porunceşte cu asprime să se treacă sub tăcere toate aceste întâmplări.
Acesta este Hristos! Iubeşte până la jertfă - jertfa pe Cruce, dă toate şi Se dă pe Sine, frângându-Se în mii de părticele: „Cel ce se împarte şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte...”.
Acesta este Hristos! Şi încă e vreme să ne atingem, să ne atingă...
Şi să ne vindece!




.