Vară. Iulie. Soare galben, strălucitor-arzător peste lume. O lună plină de doruri, unele stâmpărate, altele care încă pulsează, ca o inimă mare, înlăuntru-mi. Trăiesc vara ca pe o minune continuă. Mă bucur de ea, de soare, de adieri de vânt, de lună pe cer senin, de toropeala amestecată cu praf a zilei şi de boarea de răcoare a nopţii. Mă bucur de lucruri petrecute în timp real şi de amintiri. Mă bucur de frumuseţea dezvelită în lucruri simple, dar măreţe, în flori, în gâze, în câmpuri, în apus, în răsărit, în piersici coapte, în obrazul brăzdat de secetă al pământului. Mă copleşeşte o senzaţie de bucurie pe care aş vrea-o fără sfârşit...Perfectul continuu...
Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinuie fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjuie şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită. Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului. Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici este sensul existenţei lor în preajma ta. Cine s-a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s-adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud. Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru. (Ernest Bernea - Treptele bucuriei)
Bună dimineaţa! După multă, multă vreme, Cafeluţa revine! Cu un gând despre dăruire şi cu un verset din Biblie, de care mi-am amintit citind povestea: 1 Petru 5, 6 - "Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit"...
Într-o grădină de soi, creştea un bambus cu o înfăţişare aparte. Stăpânul grădinii îl îndrăgea mai mult decât orice alt copac. An după an, bambusul creştea şi se făcea tot mai puternic şi mai frumos, deoarece ştia că Stăpânul îl iubea şi era fericit pentru aceasta. Într-o zi, Stăpânul grădinii se apropie de arborele său cel drag şi îi spuse: — Bambusul meu drag, am trebuinţă de tine. Minunatul copac simţi că venise clipa pentru care fusese creat şi zise, cu multă bucurie: — Stăpâne, gata sunt. Fă din mine ce vrei. Glasul Stăpânului era grav: — Va trebui să te tai însă pentru a putea face ceea ce vreau cu tine. Copacul se înspăimântă: — Să mă tai, Doamne? Pe mine, cel mai frumos copac din grădina ta? Nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, Stăpâne, însă, te rog, nu mă tăia. — Bambusul meu drag, dacă nu te tai, nu te pot folosi. Peste grădină se aşternu tăcerea. Până şi vântul încetă să mai bată. Bambusul îşi plecă încetişor coroana şi murmură: — Doamne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, retează-mă. — Bambusul meu drag, continuă Stăpânul, nu doar că trebuie să te tai, dar trebuie să-ţi retez şi crengile şi frunzele. — Stăpâne, ai milă de mine. N-ai decât să-mi distrugi frumuseţea, dar lasă-mi măcar crengile şi frunzele! — Dacă nu le tai, nu te pot folosi! Soarele îşi ascunse faţa, un fluture îngrozit îşi luă zborul. Tremurând, bambusul zise încetişor: — Stăpâne, retează-le! — Bambusul meu drag, dar trebuie să fac mai mult decât atât. Trebuie să-ţi despic tulpina în două şi să-ţi scot afară inima. Dacă nu fac asta, nu te pot folosi. Bambusul se plecă până la pământ şi îngăimă: — Doamne, taie-mi tulpina şi scoate-mi şi inima. Astfel, Stăpânul grădinii tăie bambusul, îi reteză crengile şi frunzele, îi despică tulpina în două şi îi scoase măduva. Apoi îl duse într-un loc unde ţâşnea un izvor cu apă proaspătă, undeva în apropierea câmpurilor sale care aveau de suferit de pe urma secetei. Cu multă atenţie, legă la izvor unul dintre capetele bambusului său drag, pe celălalt îndreptându-l spre câmpul uscat. Apa cristalină, proaspătă şi dulce începu să curgă prin trunchiul bambusului spre câmpuri. Acolo se sădi orez şi recolta fu din cele mai bune. Astfel, chiar retezat şi ciopârţit, bambusul deveni o adevărată binecuvântare. Pe când era copacul cel frumos, bambusul trăia doar pentru sine şi îşi contempla propria frumuseţe. Retezat, rănit, desfigurat, se preschimbase într-un jgheab pe care Stăpânul îl folosea pentru a face împărăţia sa roditoare. Uneori, ceea ce noi numim suferinţă, Dumnezeu denumeşte prin cuvintele "am trebuinţă de tine!". (După Bruno Ferrero - Cercuri în apă )
