Dar de blog

Măria sa, Neagoe Basarab...

...o carte minunată, o carte pe care răsfoind-o, descoperi prinsă în scriiturile-i măiestrite o frumoasă poveste de iubire a lui Dumnzeu către neamul românesc, din care la vreme potrivită l-a ridicat şi l-a arătat domn şi sfânt pe Neagoe Basarab.

Cu dragoste, v-o dăruiesc, ca semn al bucuriei şi al mulţumirii de a fi descoperit-o!

Vă invit, aşadar, să vă înscrieţi pentru darul de blog până vinerea viitoare, 7 iunie 2013, printr-un comentariu la această postare, iar
sâmbătă, 8 iunie, după tragerea la sorţi, vom afla cine va primi cartea!

"Neagoe Basarab...Mir bine mirositor este numele domnului, adiind peste pustiul fără de rod al vieţii mele. Pomenirea lui îmi îndulceşte gândul şi inima, căci în Măria sa am cunoscut un om care a iubit pe Hristos mai mult decât slava şi desfătarea lumii. Dar cuvintele mele au tăria cenuşei şi nu sunt în stare a zugrăvi cele pe care ochii mei le-au văzut şi urechile le-au auzit...

Din viaţa Măriei sale am învăţat că nu este sfârşit pocăinţei, nici dragostei dumnezeieşti şi că sufletul însetat după Domnul se vede pururea la începutul căii şi nu ştie că se înalţă din putere în putere şi că pune suişuri în inima sa... "

Din însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti.

Despre fericirea pământească

 

"Fiul meu, să nu te încrezi în fericirea pământească, în slava şi strălucirea acestei lumi, căci toate cele de pe pământ sunt mai înşelătoare ca visele. Precum zorii dimineţii alungă umbrele şi nălucirile somnului, tot aşa venirea ceasului morţii scutură toate deşertăciunile şi închipuirile cu care sufletul s-a îmbrăcat. Şi vai acelui suflet pe care moartea îl află lipsit de veşmântul ceresc al dragostei şi al credinţei în Dumnezeu!

Ia aminte la ceasul de pe urmă, fiul meu, şi nu te înălţa atunci când vei fi cinstit de oameni, căci în această viaţă fericirea e trecătoare şi întotdeauna urmată de durere. 

Nu te întrista peste măsură nici când cele de jale vor veni peste tine, ci mai mult, întinde pânzele corabiei sufletului tău şi struneşte-ţi mintea ca pe un cârmaci bun către atotmilostivirea lui Dumnezeu. Nu-ţi lăsa sufletul doborât de tristeţe, chiar dacă pământul şi cerul se vor cutremura şi se vor clătina, ci foloseşte-te de furtuna ce ţi-o trimite Dumnezeu pentru a te depărta de împătimirile vieţii pământeşti.

Fiul meu, astăzi poate fi soare, mâine pot fi viscole, dar peste toate este Dumnezeu." 

(Cuvânt al Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolei, către Neagoe Basarb, domnul Tării Româneşti) 

N-ar trebui nimic să mai adaug peste înţelepciunea acestor cuvinte ieşite din sfinţita gură a patriarhului Nifon. Însă ca una de-al cărei suflet s-a lipit adâncul lor adevăr şi frumuseţe, îndemn la aşezarea lor în inimă şi-apoi în făptuire, ca pe-un aluat ales, menit să dospească toate năzuinţele noastre spre mântuire...

Preţ şi preţuire

Am primit, prin tainică rânduială a Domnului, o carte de care aveam nevoie exact atunci când am primit-o...o carte cu cuvinte înţelepte şi alese, o carte cu istorii măreţe, carte care mi-a răscolit şi bucurat deopotrivă sufetul, într-un fel aparte, cum nu multe au făcu-o. 

Fără a mai adăuga altceva, las aici câteva rânduri...

Despre ceea ce este cu adevărat de preţ în viaţă

Dumnezeu este aerul sufletului nostru, fiule Neagoe. Fără El, asemeni unei păsări, noi nu putem a ne ridica de la pământ. Fără Domnul, viaţa noastră este praf şi tină şi nu se deosebeşte cu nimic de cea a târâtoarelor care au pământul ca hrană, fericire şi mormânt. Însă cine îl are pe Dumnezeu ca pe văzduhul în care trăieşte şi din care îşi trage duh, acela are aripi de vultur şi se avântă spre înălţimile cerului. 
Omul este însă mândru şi nu vrea să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, lui îi place să se conducă el însuşi după mintea sa şi nu înţelege că nu are destulă pricepere pentru a face binele fără Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume să facem şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim. 

(Cuvânt al Patriarhului Nifon al Constantinopolului către Neagoe Basarab, domnul Tării Româneşti)

Mulţumesc, Alexuţ!

Hristos a înviat!

Oglinda

" - Domnule Papaderos, care este rostul vieţii?
A urmat hohotul de râs obişnuit şi toţi au început să se foiască, pregătindu-se de plecare.
Papaderos ridică o mână ca să-i potolească şi mă privi îndelung, întrebându-mă din ochi dacă sunt serios şi văzând în ochii mei că eram, spuse: 
 - Îţi voi răspunde la întrebare.
Scoase din portmoneul din buzunarul din spate o oglindă foarte mică, de dimensiunile unei monede de 25 de cenţi.
 - Când eram mic, pe vremea războiului, eram tare săraci şi trăiam într-un sat îndepărtat. Într-o zi am găsit pe drum nişte cioburi de oglindă. În acel loc fusese un accident cu o motocicletă germană. Am păstrat doar ciobul cel mare şi frecându-l de o piatră, l-am rotunjit. Am început să mă joc cu el şi a început să mă fascineze faptul că puteam reflecta cu el lumină în locuri întunecoase, acolo unde soarele nu pătrundea niciodată, în găuri şi crăpături adânci şi în dulapuri întunecoase. Devenise jocul meu preferat să aduc lumină în cele mai inaccesibile locuri pe care le găseam.
 Am păstrat oglinjoara şi chiar când mă făcusem mai mare, în momentele de răgaz, jocul continua să mă fascineze. Devenind bărbat în toată firea, am ajuns să înţeleg că acesta nu era doar un joc de copii, ci o metaforă pentru rostul pe care-l dădeam eu vieţii. Am ajuns să înţeleg că nu eu sunt lumina şi nici sursa acestei lumini. Dar lumina - adevărul, înţelegerea, cunoaşterea - se află acolo şi va străluci luminând multe cotloane întunecoase numai dacă o fac eu să se reflecte.
 Eu sunt doar un ciob de oglindă al cărui model şi formă nu le cunosc. Totuşi, ceea ce am pot reflecta în colţurile întunecoase ale acestei lumi - în locurile întunecoase din inimile oamenilor - schimbând astfel câte ceva în ei. Poate mai văd şi alţii şi fac la fel.
Acesta este rostul meu. Acesta este rostul vieţii mele."
(Oglinda - Robert Fulghum)
   
  Mi-a plăcut mult această povestioară. Am recitit-o de-a lungul timpului, am trimis-o prietenilor, iar acum mi s-a părut potrivit s-o aşez aici. 
 E vremea potrivită să fim şi noi lumini în aşteptarea Luminii celei mari şi-adevărate. 
 Să prisosească rugăciunea noastră, să se adâncească blândeţea, să se înteţească milostenia înspre cei care aşteaptă. 
 Să nu ne copleşească duhul lumesc care se luptă să acopere şi nerăbdarea aşteptării şi bucuria întâmpinării. 
 Să nu uităm că întâi de toate suntem creştini, suntem ai lui Hristos, care în vremea aceasta pe Sine Se dă pentru Viaţa lumii şi nu putem să pângărim şi să nesocotim acest cutremurător adevăr.

 Lumina lui Hristos luminează tuturor... Să ne facem, dar, făclii întru întâmpinarea Ei!

 

Maternitate (1)

Acrilic pe pânză, 40x40cm

Amintiri şi prinos

Astăzi se face pomenirea Cuviosului Atanasie de la Meteor...prilej de dat timpul înapoi, de uitat la poze şi de ostoit dorul cu imagini şi-apoi cu rugăciune...

Sfinte Cuvioase Atanasie, roagă-te pentru noi!

 

Cred, Doamne...

Îmi place mult cuvântul lui Dumnezeu ales de Biserică pentru astăzi - Evanghelia lunaticului (Marcu 9, 17-32). Pare una a provocărilor, căci ne stau înainte cuvintele "de poţi ceva, ajută-ne..." ale tatălui de copil bolnav şi "de poţi crede, toate sunt cu putinţă..." ale lui Hristos. 
Tatăl se îndoia de puterea lui Hristos, ca unul ce trecuse cu siguranţă dintâi pe la doctori, pe la cărturari, pe la ucenicii Mântuitorului, însă fără nicio nădejde de vindecare. Iar Învăţătorul cunoştea în duh această îndoială. 
Tatăl nu credea, căci de prea multă vreme, făcându-şi credinţa punte pe care umbla pentru izbăvirea copilului său, a ostenit în alergări fără să primescă uşurare. Şi duhul rău îl arunca pe copil în apă şi în foc, chinuindu-l.
 Tatăl nu mai credea, dar voia să creadă. Voia să vadă izbăvirea pruncului şi l-a târât cu durere după sine, la Hristos. Cu ultimele pâlpâiri ale credinţei sale slabe, s-a înfăţişat înaintea Celui despre care auzise că vindecă schiopi, orbi, muţi, îndrăciţi, leproşi şi a strigat : "De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă!...Eu nu pot, Doamne, nici să mai cred...dar Tu ştii...ajută acestei necredinţe!".
Această îndrăzneală a tatălui, această strigare a lui către Hristos îmi dă de două ori putere: puterea de a scăpa mereu în rugăciune la Dumnezeu, chiar şi cu ultimele puteri sufleteşti şi puterea de a recunoaşte necredinţa şi neiubirea mea de Dumnezeu. 
Îmi dă putere să mă văd aşa cum sunt, cu veşmântul sufletului zdrenţuit de neascultare şi păcat, ostenită de cercetarea multor altor cărări, dar dependentă şi atârnată de El.
Hristos nu vindecă azi doar băiatul de boala lui cumplită, ci îi vindecă şi tatăl de şi mai cumplita necredinţă. Şi asta îmi dă nădejde bucuroasă...

Epilog de gând în duminica de astăzi 
 O.K.-ul primit de tatăl fiului lunatic mă îndemnă să nu mai cer şi aştept de la Dumnezeu lucruri obişnuite, ci să-I cer minuni. Lucruri obişnuite ni se întâmplă mereu (viaţa însăşi e o-nlănţuire de lucruri obişnuite) chiar şi minuni ni se întâmplă zilnic. 
Hristos aşteaptă provocarea noastră. Tot ce trebuie să facem este să cerem, strigând, în rugăciune, credinţa cea împlinitoare de minuni!