Amestecate

Amestecate.
Adică bune şi rele, triste şi bucuroase, pline-ochi de trăiri de-a valma sau mai ordonate...cam astea mi-au fost zilele în ultima vreme...Imagini dintr-o viaţă banală, dintr-un timp pornit în galop, ca un armăsar fără frâie.
Zilele Rusaliilor mi-au adus liniştire într-un fel duios - căci doar Mângâietorul S-a pogorât în lume de-aleanul celor ce aşteptau făgăduinţa...

Abia mi-am oblojit tristeţea de-al fi pierdut pe părintele Justin...Tare mi-aş fi dorit să mai ajung la mănăstirea dintre cetini, dar am amânat mereu plecarea. Acum îmi pare nespus de rău...măcar să-l mai fi văzut o dată pe Părintele şi mi-ar fi fost de-ajuns. 
Ştiu că la mănăstire nimic n-o să mai fie la fel...doar ruga Părintelui o să fie aceeaşi, adumbrind tainic privegherile.

De Sarbatoarea Sfintei Treimi mi-a înflorit întreit orhideea - se pregătise din vreme, chiar m-am mirat de ce a dat din nou tija după ce abia se uscase. 
Câtă gingăşie, câtă puritate...ce bucurie am avut doar privind-o!

Deşi m-am obişnuit ca la sărbători mari să îmi îmbrac costumul popular moştenit de la bunica, deşi s-ar fi cuvenit să dau cinstire iei astăzi, n-am făcut-o, de teama căldurii.
 M-am întrebat însă, cum rezistau bătrânii noştri în portul lor, acelaşi parcă în orice vreme, fără să se vaite de frig sau de căldură?

Închei acum cu un gând pe marginea a ce-am notat mai sus...şi gândul acela s-ar concentra în două cuvinte - Carpe Diem! 
Trăieşte clipa, trăieşte-i bucuria!
 Chiar de-ar fi cât înflorirea unui boboc sau cât înfloritura iei. 
 Chiar de-ar fi cât un drum obositor până departe - la capătul lui, bucuria popasului covârşeşte oboseala şi truda...

Poveste cu un soldat şi alte amintiri

Eram în şcoala generală şi în acel an, de Ziua Armatei, diriginta a hotărât să facem o ieşire la Cimitirul Eroilor, pentru că acolo, în cadru festiv, se organiza o comemorare a soldaţilor căzuţi pentru apărarea Patriei. 
Cimitirul, aşezat sub bolta stejarilor, era plin de lume: soldaţi, ofiţeri, gardă de onoare, fanfara armatei, oficialităţi, elevi, civili.
Am fost dirijati spre mormintele din stânga şi cu câte o floare în mână, ne-am aşezat, sfioşi, unul după altul, lângă câte o cruce de erou. Se înşiruiau mulţime de nume acolo: căpitan..., sergent..., locotenent..., soldat..., ostaş necunoscut...nume, nume, nume...Vieţi. Destine.
Pe crucea lângă care m-am aşezat scria simplu: soldat Traian Croitoru. M-am emoţionat. 
Am început să mă-ntreb în gând unde-o fi murit, dacă avea mamă, dacă avea soţie, dacă l-au plâns copiii. Mi-au venit în minte secvenţe din filmele despre război pe care le văzusem la TV: cum picau proiectile, cum explodau sfârtecând trupuri, cum tunurile bubuiau când înfundat, când asurzitor, cum soldaţii gemeau răniţi sau mureau aţintind ochi mari spre cer...
Când fanfara a îneceput să cânte, au început să-mi curgă lacrimile fără să-mi pot explica de ce. Mi le ştergeam pe furiş, ca nu cumva să mă vadă careva şi-apoi să mă-ntrebe de ce-am plâns sau să facă haz de sensibilitatea mea. 
Nu ştiu cât de atentă am fost la ce s-a petrecut apoi în jurul meu, nu-mi mai amintesc ce-a urmat şi cum s-a desfăşurat programul, în piept îmi bubuia inima în chip de altfel de salve de tun şi mintea mea nu înceta să se minuneze de măreţia morţii pentru un ideal adevărat.
Am revenit la mormântul lui Traian curând, însoţită de mama şi de tata. Am plantat în jurul crucii lalele, am aprins pe mormânt lumânări.
Traian era de-acum al meu, mi-l împropriasem. Nu ştiam dacă cineva l-a aşteptat, dacă cineva îl mai plânge - eu l-am plâns la prima noastră întâlnire. În primăvară, mormântul lui Traian era singurul care avea flori, covoraş frumos de lalele roşii. Ca sângele lui. Ca sângele lor, al soldaţilor...

Şi-am tot revenit la mormântul lui Traian. Dar nu de Ziua Armatei, ci de Ispas, cum spunea bunicul - veteran de război şi el - să-i aduc ofranda mea de gând şi de pomenire. 
Între timp, nici bunicul, care-mi povestea cum "a făcut frontul" în munţii Tatra şi care în fiecare an, de Înălţarea Domnului, ducea la Biserică o pâine mare şi albă şi un pomelnic cu eroii lui - fraţi, camarazi, cunoscuţi - nu mai este. A rămas amintirea lui şi-un mare dor, mai vii ca oricând în ziua aceasta a Înălţării. 
Pe pomelnicul meu de fiecare Liturghie, numele lui Traian şi-al bunicului Ştefan se înfrăţesc, aşezate una lângă alta. Şi rugăciunile mele de seară îi cuprind pe amândoi, ca un braţ de camarad. Şi nădăjduiesc că, în Cealaltă Vreme, ne vom întâlni şi voi putea să le spun fiecaruia aievea ce le spun în gând acum: bunicului că mi-a fost dor de el, iar lui Traian că am aşteptat o grămadă de ani să-l întâlnesc.

Hristos S-a înălţat!

Darul merge la...

După cum am promis, azi este ziua în care darul meu de blog îşi va alege stăpânul :)
Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru că aţi poposit aici, La porţile Cerului, aţi citit, mi-aţi lăsat gânduri frumoase şi aţi primit să fiţi dăruiţi. 
N-am ales cu random.org, ci am preferat să fac bileţele cu numele voastre şi apoi să le extrag - jocul ăsta mi se potriveşte mai bine :). 

 Aşadar, micul meu dar va ajunge la....Mariana M-H!

Draga mea Mariana, felicitări! Sunt sigură că nu întâmplător cartea a juns la tine! Abia aştept să o citeşi şi să-mi spui cum ţi-a plăcut. 
Până atunci însă, trimite-mi pe adresa de e-mail (o găseşti la profil) adresa ta, pentru a putea să o expediez cât mai repede.

O seară frumoasă tuturor!

Dar de blog

Măria sa, Neagoe Basarab...

...o carte minunată, o carte pe care răsfoind-o, descoperi prinsă în scriiturile-i măiestrite o frumoasă poveste de iubire a lui Dumnzeu către neamul românesc, din care la vreme potrivită l-a ridicat şi l-a arătat domn şi sfânt pe Neagoe Basarab.

Cu dragoste, v-o dăruiesc, ca semn al bucuriei şi al mulţumirii de a fi descoperit-o!

Vă invit, aşadar, să vă înscrieţi pentru darul de blog până vinerea viitoare, 7 iunie 2013, printr-un comentariu la această postare, iar
sâmbătă, 8 iunie, după tragerea la sorţi, vom afla cine va primi cartea!

"Neagoe Basarab...Mir bine mirositor este numele domnului, adiind peste pustiul fără de rod al vieţii mele. Pomenirea lui îmi îndulceşte gândul şi inima, căci în Măria sa am cunoscut un om care a iubit pe Hristos mai mult decât slava şi desfătarea lumii. Dar cuvintele mele au tăria cenuşei şi nu sunt în stare a zugrăvi cele pe care ochii mei le-au văzut şi urechile le-au auzit...

Din viaţa Măriei sale am învăţat că nu este sfârşit pocăinţei, nici dragostei dumnezeieşti şi că sufletul însetat după Domnul se vede pururea la începutul căii şi nu ştie că se înalţă din putere în putere şi că pune suişuri în inima sa... "

Din însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti.

Despre fericirea pământească

 

"Fiul meu, să nu te încrezi în fericirea pământească, în slava şi strălucirea acestei lumi, căci toate cele de pe pământ sunt mai înşelătoare ca visele. Precum zorii dimineţii alungă umbrele şi nălucirile somnului, tot aşa venirea ceasului morţii scutură toate deşertăciunile şi închipuirile cu care sufletul s-a îmbrăcat. Şi vai acelui suflet pe care moartea îl află lipsit de veşmântul ceresc al dragostei şi al credinţei în Dumnezeu!

Ia aminte la ceasul de pe urmă, fiul meu, şi nu te înălţa atunci când vei fi cinstit de oameni, căci în această viaţă fericirea e trecătoare şi întotdeauna urmată de durere. 

Nu te întrista peste măsură nici când cele de jale vor veni peste tine, ci mai mult, întinde pânzele corabiei sufletului tău şi struneşte-ţi mintea ca pe un cârmaci bun către atotmilostivirea lui Dumnezeu. Nu-ţi lăsa sufletul doborât de tristeţe, chiar dacă pământul şi cerul se vor cutremura şi se vor clătina, ci foloseşte-te de furtuna ce ţi-o trimite Dumnezeu pentru a te depărta de împătimirile vieţii pământeşti.

Fiul meu, astăzi poate fi soare, mâine pot fi viscole, dar peste toate este Dumnezeu." 

(Cuvânt al Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolei, către Neagoe Basarb, domnul Tării Româneşti) 

N-ar trebui nimic să mai adaug peste înţelepciunea acestor cuvinte ieşite din sfinţita gură a patriarhului Nifon. Însă ca una de-al cărei suflet s-a lipit adâncul lor adevăr şi frumuseţe, îndemn la aşezarea lor în inimă şi-apoi în făptuire, ca pe-un aluat ales, menit să dospească toate năzuinţele noastre spre mântuire...

Preţ şi preţuire

Am primit, prin tainică rânduială a Domnului, o carte de care aveam nevoie exact atunci când am primit-o...o carte cu cuvinte înţelepte şi alese, o carte cu istorii măreţe, carte care mi-a răscolit şi bucurat deopotrivă sufetul, într-un fel aparte, cum nu multe au făcu-o. 

Fără a mai adăuga altceva, las aici câteva rânduri...

Despre ceea ce este cu adevărat de preţ în viaţă

Dumnezeu este aerul sufletului nostru, fiule Neagoe. Fără El, asemeni unei păsări, noi nu putem a ne ridica de la pământ. Fără Domnul, viaţa noastră este praf şi tină şi nu se deosebeşte cu nimic de cea a târâtoarelor care au pământul ca hrană, fericire şi mormânt. Însă cine îl are pe Dumnezeu ca pe văzduhul în care trăieşte şi din care îşi trage duh, acela are aripi de vultur şi se avântă spre înălţimile cerului. 
Omul este însă mândru şi nu vrea să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, lui îi place să se conducă el însuşi după mintea sa şi nu înţelege că nu are destulă pricepere pentru a face binele fără Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume să facem şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim. 

(Cuvânt al Patriarhului Nifon al Constantinopolului către Neagoe Basarab, domnul Tării Româneşti)

Mulţumesc, Alexuţ!

Hristos a înviat!

Oglinda

" - Domnule Papaderos, care este rostul vieţii?
A urmat hohotul de râs obişnuit şi toţi au început să se foiască, pregătindu-se de plecare.
Papaderos ridică o mână ca să-i potolească şi mă privi îndelung, întrebându-mă din ochi dacă sunt serios şi văzând în ochii mei că eram, spuse: 
 - Îţi voi răspunde la întrebare.
Scoase din portmoneul din buzunarul din spate o oglindă foarte mică, de dimensiunile unei monede de 25 de cenţi.
 - Când eram mic, pe vremea războiului, eram tare săraci şi trăiam într-un sat îndepărtat. Într-o zi am găsit pe drum nişte cioburi de oglindă. În acel loc fusese un accident cu o motocicletă germană. Am păstrat doar ciobul cel mare şi frecându-l de o piatră, l-am rotunjit. Am început să mă joc cu el şi a început să mă fascineze faptul că puteam reflecta cu el lumină în locuri întunecoase, acolo unde soarele nu pătrundea niciodată, în găuri şi crăpături adânci şi în dulapuri întunecoase. Devenise jocul meu preferat să aduc lumină în cele mai inaccesibile locuri pe care le găseam.
 Am păstrat oglinjoara şi chiar când mă făcusem mai mare, în momentele de răgaz, jocul continua să mă fascineze. Devenind bărbat în toată firea, am ajuns să înţeleg că acesta nu era doar un joc de copii, ci o metaforă pentru rostul pe care-l dădeam eu vieţii. Am ajuns să înţeleg că nu eu sunt lumina şi nici sursa acestei lumini. Dar lumina - adevărul, înţelegerea, cunoaşterea - se află acolo şi va străluci luminând multe cotloane întunecoase numai dacă o fac eu să se reflecte.
 Eu sunt doar un ciob de oglindă al cărui model şi formă nu le cunosc. Totuşi, ceea ce am pot reflecta în colţurile întunecoase ale acestei lumi - în locurile întunecoase din inimile oamenilor - schimbând astfel câte ceva în ei. Poate mai văd şi alţii şi fac la fel.
Acesta este rostul meu. Acesta este rostul vieţii mele."
(Oglinda - Robert Fulghum)
   
  Mi-a plăcut mult această povestioară. Am recitit-o de-a lungul timpului, am trimis-o prietenilor, iar acum mi s-a părut potrivit s-o aşez aici. 
 E vremea potrivită să fim şi noi lumini în aşteptarea Luminii celei mari şi-adevărate. 
 Să prisosească rugăciunea noastră, să se adâncească blândeţea, să se înteţească milostenia înspre cei care aşteaptă. 
 Să nu ne copleşească duhul lumesc care se luptă să acopere şi nerăbdarea aşteptării şi bucuria întâmpinării. 
 Să nu uităm că întâi de toate suntem creştini, suntem ai lui Hristos, care în vremea aceasta pe Sine Se dă pentru Viaţa lumii şi nu putem să pângărim şi să nesocotim acest cutremurător adevăr.

 Lumina lui Hristos luminează tuturor... Să ne facem, dar, făclii întru întâmpinarea Ei!