Lecţia de smerenie

Evanghelia de astăzi mi-e tare dragă.
Mi-e drag vameşul, mi-e drag curajul său. Şi mi-e exemplu. Deşi ştia că n-are ce să aducă Domnului, că n-are jertfe şi nici fapte bune ca fariseul, a venit, gol şi golit, înaintea Lui. Durerea sa lăuntrică pentru păcatele săvârşite l-a târât la templu. L-a îngenunchiat şi l-a făcut să mărturisească.
Bietul vameş ştia exact cine este el...ştia că are o meserie ingrată, ştia că nu e deloc iubit de lume. Simţea că nu făcea bine ce făcea, dar era, poate, într-o ascultare pe care nu o putea nesocoti. Pâinea aceea necinstită pe care o aducea acasă era totuşi hrana copiilor săi (oare ne e străină întru totul povestea vameşului? oare câţi dintre noi n-am făcut compromisuri de-a lungul vieţii noastre? compromisuri la servici...compromisuri în familie...compromisuri între prieteni...compromisuri în credinţă...compromisuri cu noi înşine...).
Importantă este însă revenirea vameşului. Recunoaşterea neputinţei de a fi drept înaintea lui Dumnezeu. Căinţa. Lacrima. Tânguirea. Şi strigătul de ajutor: "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!".
Tot acest strigăt spre Dumnezeu al vameşului, amestecat cu căintă şi multă durere, are efect miraculos, căci Domnul îl ascultă, îl vindecă, îl uşurează, îi ia povara instantaneu. Şi mai mult de-atât, îl întoarce îndreptat la casa lui.
Îndreptarea dăruită vameşului va fi însemnat început bun. Lacrimile pocainţei i-au fost botez. Reablitare. Reprimire. Reiubire.

Pilda nu ne spune cum s-a întors fariseul acasă. Ne gândim însă că singura lui plată a fost mulţumirea de sine, eul său şi mai hipertrofiat, ochiul lui şi mai orbit de strălucirea de metal ieftin a faptelor sale părut bune.
Pentru fariseu, lumea se împărţea în el şi ceilalţi oameni. Pentru fariseu, lumea ar fi putut înceta să existe începând cu acel moment, ceilalţi ar fi putut să dispară. Îi era suficient cu el însuşi, cu familia sa perfectă (care probabil făcea aceleaşi "fapte bune"), cu actele lui de credinţă: dreptatea, fidelitatea, postul, zeciuiala. Dar, ah, cât de greşit gândea fariseul...în ce mare înşlare era! Căci se făcea părtaş unei credinţe formale, îngheţete, moarte. Cu toate demersurile sale de faţadă, fariseul falsifică sensul credinţei! Căci toate aceste fapte nu ar fi trebuit să-l despartă de semeni, ci să îl apropie lor. Trebuiau să îl facă viu, fierbinte, trăitor, nu doar împlinitor mecanic, rutinat al unor reguli.
Avem tendinţa să-l acuzăm pe fariseu, însă de multe ori suntem ca el. Ne place să ieşim în faţă cu faptele noastre bune, cu credinţa noastră care dă lecţii, cu ceea ce cunoaştem, cu ce posedăm.
Dar uităm că atunci când implicarea noastră în Biserică se rezumă la participarea la Sfânta Liturghie, suntem ca el. Când ne sunăm părinţii scurt, prea obosiţi cu ale noastre, doar ca să nu ne reproşeze că n-am sunat, suntem ca el. Când ne rugăm scurt şi egoist, suntem ca el. Când strecurăm în palma întinsă a cerşetorului câţiva lei doar ca să nu se mai ţină după noi, suntem ca el. Când îi judecăm pe ceilalţi şi îi osândim, suntem ca el.
Suntem de prea multe ori farisei şi de prea puţine vameşi...

La părintele Nicolae Steinhardt am găsit un pasaj minunat pe care îl pot lega atât de bine de pilda duminicii acesteia: "De aceea, fraţi creştini, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una sau mai multe metanii. Bune sunt şi acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul.
Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul a venit pe pământ nu pentru a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om pentru ca noi să ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupşti, să ne putem îndumnezei. Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice."(Dăruind vei dobândi)

Vameşul chiar stă la vamă astăzi pentru noi: ne deschide, odată cu Triodul, drum de căinţă, de lacrimi, de rugăciune, prin Post, spre Înviere.
Doamne, milostiv să ne fii şi nouă, păcătoşilor...!

Poveste despre purtarea poverilor

Trăim într-o lume plină de frământări. De luptă. De neîncredere. Vremuri tulburi. În lume, veşti de războaie. Aici, războiul cel dintre noi.
Scumpirile ce se vestesc dau din nou apă la moara celor care fac din lamentări şi jeluiri un mod de a fi.
Nu, nu e uşor, e drept...Nu e uşor să fii calm şi zâmbitor când pui pe masă, înaintea copiilor, hrană puţină şi săracă. Dar adevăraţii săraci nu se plâng, ei ştiu mereu să fie mulţumitori şi bucuroşi şi pentru mult şi pentru puţin.
Ne lamentăm noi, cei pe care suficienţa şi comoditatea ne-au învăţat să credem că îndestularea nu e un dar, ci ceva care necondiţionat ni se cuvine.

Cu ceva timp în urmă, am citit o povestioară care ar putea fi o lecţie. Şi cu lecţia aceasta făcută, n-ar trebui să ni se mai pară grea povara acestor zile şi vremuri tulburi. Măcar până trece ispita.

Nădejdea şi răbdarea sunt daruri, de asemena. Ca şi pâinea pe care o punem pe masă...

După ce zvonul că la marginea Betleemului se născuse Mesia-Mântuitorul cuprinse tot ţinutul Iudeii, într-o zi sosiră la peşteră doi măgăruşi. Erau obosiţi şi slăbiţi iar spinările le erau roase de greutatea sacilor cu care stăpânul lor, morarul, om aspru şi nemilostiv, îi încărca zilnic.

Îi auziră pe păstori vorbind despre Regele Regilor şi veniră şi ei degrabă...

Rămaseră pentru o clipă să contemple Pruncul. I se închinară şi se rugară, ca toţi ceilalţi. La ieşire, îi aştepta morarul, ca să le aşeze din nou pe spate povara.

Cei doi măgăruşi se urniră greu, cu capetele plecate în pământ, cu spatele încovoiat de greutate.

- Nu foloseşte la nimic! spuse oftând unul dintre ei, după o bucată de drum. L-am rugat pe Mesia să-mi ia povara...şi uite, n-a făcut-o!

- Eu, spuse celălalt, I-am cerut puterea de a o duce în fiecare zi...

Dacă cineva îţi spune "viaţa e grea", întreabă-l: "în comparaţie cu ce?"...

Surprize pentru cititori de la Editura Iona

Ena&Alexandra şi Editura Iona ne invită la un concurs cu premii minunate:

Cântarea lui Nicolae: povestea Imnului Trisaghion
Povestea Sfântului Ierarh Nectarie, Făcătorul de minuni
Hristologia - Sfântul Nectarie al Pentapolei



Mai multe despre concurs, dar şi alte lucruri interesante veţi descoperi pe site-ul editurii.
Poftiti la citit!

Hristos a înviat, Înalt Prea Sfinţite Bartolomeu!

Clătit în lacrimile inimilor ca-ntr-o altă baie a botezului, sufletul plin de dor de Cer al Prea Sfinţitului Părinte s-a-ntors Acasă...
Astăzi, tărâna s-a scurmat nu ca un hău, ci ca alt pântece, de altă mamă, pentru a-i primi trupul greu de ani, de viers, de trăire, de iubire, de suferinţă.

Chiar de pleci, Stăpâne, ne laşi toate: scrisul, bucuria ascultării, povaţa, înţelepciunea, blândeţea, graiul frumos... ne iei doar rugăciunea de pe buze, ca să o faci împreună-cântare de bucurie, de mulţumire şi nădejde Acolo unde toate se ascultă, se primesc şi se plinesc.

O ultimă sărutare, ca o pecete, ca o promisiune...

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

"Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a se depăşi până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui.

Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale."

(Bartolomeu Valeriu Anania)

(foto preluată de pe Victor Roncea Blog)

Dragostea încredinţează lăuntric

.


Dragostea adevărată îl încredinţează lăuntric pe celălalt fără manifestări exterioare.

Dragoste înseamnă să asculţi cu durere mâhnirea celuilalt. Dragoste înseamnă şi o privire îndurerată şi un cuvânt pe care îl vei spune cu durere celuilalt când el se confruntă cu o greutate. Dragoste înseamnă să participi la durerea lui, să-l odihneşti în necazul lui. Dragoste înseamnă să rabzi un cuvânt greu pe care ţi-l va spune. Toate acestea ajută mai mult decât cuvintele multe şi decât manifestările exterioare.

Când suferi lăuntric pentru celălalt, Dumnezeu îl încerdinţeaza lăuntric de dragostea ta şi atunci el o simte chiar şi fără manifestări exterioare. Tot aşa se întâmplă şi când nu se exteriorizează răutatea pe care o avem înlăuntrul nostru - şi în acest caz celălalt tot o simte.
Vezi, şi diavolul, când se arată ca un "înger de lumină", chiar dacă e înger, aduce tulburare, pe când Îngerul adevărat aduce o bucurie negrăită.

Celălalt simte dacă îl iubeşti cu adevărat sau te prefaci, fiindcă dragostea se transmite ca o telegramă...

Cuviosul Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovniceşti
(Din volumul Patimi şi virtuţi)

Dor de Grigore Vieru

Ieri s-au împlinit doi ani de când, printr-o spărtură a lumii, Grigore Vieru, Poetul, a trecut la îngeri.
Îmi e scumpă şi sfântă mama, îmi e suflet şi dor poezia...în scrisul Poetului le-am găsit cele mai dragi, cele mai frumoase...

Bunul Dumnezeu să-l nască întru Înviere!

Rugăciunea din zori

În zori, mâinile mamei
Se roagă spre Cer, împrospătate
De cântecul privighetorilor.
Iar jos,
Ţipă de nerăbdare pământul
Obişnuit cu palmele ei.
Da, pleca-vor la toamnă,
Spre ţările calde,
Misterioasele păsări.
Încă şi mai adânc
Mâinile mamei
Se vor ruga
Două crengi desfrunzite, reci...

Grigore Vieru

Sursa foto: Lumea în alb şi negru

Lecţia de mulţumire

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”. (Luca 17, 12-19).


O prabolă despre îndrazneală, milă, dragostea lui Dumnezeu şi nerecunoştinţă. Leproşii Îl ştiau pe Mântuitorul ca tămăduitor şi întâlnirea cu El era, poate, singura şansă de vindecare. Vor fi auzit că o să poposească şi în ţinutul lor şi I-au ieşit în întâmpinare. Poate au stat o dimineaţă întreagă la marginea satului să-L aştepte, cine ştie? Căci nici nu pusese bine piciorul Hristos în colbul străzii, că zece glasuri au şi ţipat, pline de nădejde şi disperare deopotrivă: "Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi...!".
Hristos nu-i mai întreabă ce durere au...le-o ştia! Le spune doar să se arate degrabă preoţilor. Bolnavii nu mai stau pe gânduri, nici nu tăgăduiesc puterea Lui de vindecare, ci o pornesc spre sat. Pe drum, cu toţii constată că, în mod miraculos, s-au curăţit...dar numai unul se întoarce să mulţumească. Samarineanul. Cel străin. Cel socotit de două ori spurcat: pentru boala lui şi pentru apartenenţa la un neam blestemat.
Se întoarce şi cutremurat, cade la picioarele Mântuitorului. Hristos "joacă" dur, îl repede, face pe încurcatul: "...au nu zece s-au curăţit? dar cei nouă unde sunt...? nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu numai acesta, care este şi de alt neam?". Samarineanului i se strânge inima...însă ceea ce se întâmplă apoi, acopere, ca o mare de binecuvântare şi dragoste, toată temerea din sufletul lui şi îi schimbă viaţa: "Scoală-te şi mergi, credinţa ta te-a mântuit!"

Într-un sat amărât din Galileea, zece leproşi au fost vindecati...dar numai unul singur dintre ei a fost şi mântuit.

Într-un fel sau altul, trăim şi azi povestea leproşilor...
Din acelaşi neam cu Hristos, botezaţi în numele Sfintei Treimi, parte din Acelaşi Trup şi Sânge, uităm mereu că suntem datori să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri de mare preţ. Le primim ca pe ceva ce ni se cuvine şi credem că suntem singurii administratori, aşa cum şi cei din vremea Mântutorului credeau, fiind ei seminţie aleasă.
Însă nemulţumirea, neiubirea, nerecunostinţa, nevegherea alungă harul şi ridică toate darurile dăruite.
Şi deşi vindecaţi odată prin rana de viaţă dătătoare a lui Hristos, riscăm să trecem în veşnicie goi de bucurie şi nemântuiţi!




.