Stări

Întotdeauna zilele calde de vară îmi amintesc de copilărie...cer senin nesfârşit, iarbă verde, înaltă, unduită de vânt, câte-o libelulă săgetând aerul cald, de-abia de respirat într-amiază, colbul drumului potolit de stropitoarea care împroşca apa în cercuri mari şi amesteca mirosul de pământ cu izul de ierburi care plutea peste tot în aer. 

În cartierul meu liniştit de margine de oraş, timpul se consuma cu o tihnă desăvârşită, într-un ritual ce semăna a rugăciune...

Cu-atât mai dor mi-e-acum de copilărie cu cât amintirilor despre flori, ierburi, gâze, stropi de apă, joacă, se adaugă alte amintiri...

În cimitirul de pe deluşor, tata se odihneşte lângă bunicii mei iubiţi, părinţii lui. 
Urc aleea spre mormânt şi parcă mai ieri o urcam cu bunica, ce-şi vizita cu regularitate prietenele plecate înaintea ei.
Mai târziu, am urcat-o ca să-i aşezăm, pe rând, pe bunica şi-apoi pe bunicul...
Urc şi mă gândesc că acolo e o parte din copilăria mea, că fiecare mormânt ascunde câte-o amintire...aici e vecina care a învăţat-o pe surioara mea primii paşi, purtând-o prin curte cu un ştergar lung, trecut pe sub braţe, aici e vecinul care avea o mulţime de gâşte şi-un gâscan care mă alerga mereu când mă prindea în curtea "lui", acolo e tanti Anica, cea care făcea cele mai bune plăcinte în cuptor. Aici e colegul meu de şcoală generală, dincolo e fratele unui prieten din copilărie. Acum, în mormântul proaspăt, tata...

Cimitirul e locul unde mereu sunt copil. Pentru că acolo e tata, sunt bunicii şi pentru că amintirile mele cu toţi acei oameni buni, trecuţi la Domnul, vin din copilărie. 
Acolo, în cimitir, pentru un moment, preţ de câteva clipe, timpul se dă înapoi cu repeziciune...amintirile sunt vii, cei de la rădăcina crucilor devin vii şi ei, sunt prezenţă. Nu mi-e teamă, mi-e însă un dor nesfârşit...

E pace, cântă greierii. E cer albastru, e iarbă verde, înaltă. Şi o libelulă săgetează aerul călduţ, cu miros de iarbă cosită...
Mi-e dor, tată! Sunt astăzi 4 săptămâni de când ai plecat...