Gând bun!

"Viaţa este o surpriză. Dacă trecem pe lângă oameni fără să-i privim cu dragoste pierdem zâmbetul lor. Privirea este o chemare, o staţionare în suflet. Iubirea nu e doar ceea ce dă inima, ci ceea ce dă glasul, privirea, mâna pe care o întinzi.
Nu ai nevoie de multe ca să fii fericit; un cântec şi puţin infinit. 
Lumea e făcută din foarte puţin. Oricât de palidă ar fi ziua totul este trecător. Adormi, te trezeşti. Aproape, departe sunt doar nişte valori date de minte. Cântec de pace, cântec de război. Arme pentru vorbe.
Când trec anii, ce lasă în urma lor? Geamuri fumurii. Ne jucăm cu dragostea, de-a dragostea. 
Zâmbetul este atunci când colţurile gurii sunt dulci în sus. Chiar dacă uneori mai coboară, acel contur al buzelor este într-un balans. Şi nu se poate stinge în întuneric. Şi ochii ştiu să surâdă. Şi mâinile. Totul în toate."
(părintele Hrisostom Filipescu)

Nu, azi nu e zi de bilanţ. Căci, în opinia mea, bilanţul e un necesar al fiecărei zile, ca să te împaci tu cu tine, cu alţii, cu Doamne. Azi e zi de mulţumire, de recunoştinţă, de bucurie. 
Sunt bucuroasă pentru tot ce am, pentru tot ce am primit. Pentru oamenii dragi de lângă mine, pentru prilejuri, pentru întâmplări. Pentru mama. 
Sunt uşor tristă gândind la iubiţii sufletului meu pe care i-am pierdut...dar locul lor e mereu cald în inima mea. Sunt tristă pentru întâmplările şi întâlnirile mai puţin bucuroase pe care le-am trăit şi care încă străjuiesc ca o umbră clipele în care privesc înlăuntrul meu. Dar peste tot şi toate, azi pot să aştern bucurie...pentru că de-a lungul drumului acestuia minunat care e viaţa, Cineva m-a învăţat să am, întâi de toate, nădejde.

An cu inimă plină şi bucuroasă să avem, dragii mei toţi, virtuali şi reali!
Gând bun!

Dor de Nichita

13 decembrie....ziua în care Domnul l-a chemat pe Nichita la El. 
Îl va fi strigat pe numele lui frumos, de Sfânt...îl va fi odihnit de tot zbuciumul, de toată scârba şi de toată durerea. Îi va fi sărutat, înainte de orice judecată, sufletul mare, sensibil şi frumos. 
Şi îmi doresc să îl fi putut ierta şi aşeza cu cei care mult au iubit...

În veci pomenirea lui, pe pământ, în cuvânt...!

Ce bine că eşti 

E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare 

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare ca sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pamânt,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Nichita Stănescu 

31 martie 1933 - 13 decembrie 1983

(Grafică - Mircia Dumitrescu, portret realizat pentru Expozitia omagiala Nichita Stănescu, 2013)

Angoase

Privesc

cornul argintat al lunii

înfipt a secere

în rana deschisă a iubirii

şi cerul agonizând

răsturnat

peste sufletul tău

 

Despre Lumină şi minune

Amiază de vară. Fierbinte. 
Căldura e înnăbuşitoare sub dogoarea soarelui, iar lumina atât de puternică, încât trebuie să ţin ochii mijiţi chiar şi îndărătul ochelarilor de soare.
 Fiind doar cu gândurile mele, la pas negrăbit nici chiar de căldură, pe drumul prăfuit, mi-am închipuit cum au urcat ucenicii cu Mântuitorul azi, de Schimbarea la Faţă, pe Tabor...În ce căldură dogoritoare, în ce soare arzător, dar, mai cu seamă, înspre ce Lumină...
Am încercat să-mi amintesc Evanghelia Sărbătorii. E foarte frumoasă. E plină de simboluri, de sensuri. Şi de nădejde.
Ucenicii ştiau cine e Mântuitorul. Ştiau că e Hristosul. Fiul lui Dumnezeu. Petru, unul din cei trei, o mărturisise doar. Şi-atunci de ce oare Mântuitorul a vrut să-Şi arate, iarăşi, Slava şi dumnezeirea? Pentru ai cui ochi veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada, ca cea mai curată lumină? Şi Ilie şi Moise pentru ale cui nădejdi s-au arătat ca fiind dumnezeieşti şi ei, mijlocitori de taină? Pentru ce dorinţe şi zbuciumuri şi ascunse frământări s-au îngemănat atunci pe Tabor lumile cele două - Cer cu Sfinţi, scăldat în Slavă şi Pământ, chip al Slavei cele negrăite, proşternut ei, dezvelindu-se mai adevărate şi mai măreţe ca oricând?
Pentru cei de-atunci şi pentru cei din vremea de-acum şi pentru toţi ceilalţi ce or să vină până la sfârşitul veacurilor. 
Pentru îndoiala din inimile ucenicilor, deşi aveau ştiinţa că Hristos este Domnul, pentru întărirea credinţei, tremurândă în umbra venirii încercărilor şi a lepădării, pentru lecuirea de frică, de neîndrăzneală şi de neîncredere, pentru încredinţarea dăruirii Luminii răsărite din mormânt, la fel de albă şi de adevărată cu cea de pe Tabor...
Aparent, Hristos face minunea Schimbării la Faţă pentru cei ce nu au nevoie de minuni. Pentru ucenicii care Îl cunoşteau, care văzuseră zeci de magii, după cum le numeau fariseii şi învăţaţii vremii - căci în preajma Dumnezeului ucenicilor şchiopii umblau, orbii vedeau, gângavii glăsuiau cuvinte de slavă, morţii ieşeau din morminte - pentru unii care erau atât de familiari neobişnuitului, încât puteau trece peste această întâmplare cu nebăgare de seamă şi fără luare aminte.
 Dar ucenicii se cutremură. Sunt copleşiţi. Se găsesc nevrednici pentru atâta har. Poate se întreabă: "...de ce noi?". 
Hristos vine la ei în haine de Lumină pentru că ştia toate îndoielile lor. Pentru că ştia că în miezul tăriei credinţei lor sunt totuşi slabi şi temători. Iar lor, le-a fost bine..."Doamne, bine este nouă să fim aici!...".
E ca atunci când, obosit fiind de multe ori de viaţă ori de durere ori de întrebare, cel de lângă tine îţi spune în vâltoarea frământării tale "te iubesc!". Tu vezi şi ştii că el e lângă tine şi cu siguranţă ştii că te iubeşte. Dar el ţi-o spune. Ţi-o spune atunci, ţi-o spune din vreme în vreme, ca pe-o încredinţare, ca pe o promisiune, pentru că ai nevoie. Şi tu poţi merge mai departe. 
Hristos le spune ucenicilor că îi iubeşte. 
Şi ţâşneşte Însuşi Lumină din creasta Taborului, ca ucenicii să nu se teamă când vor vedea în Întâia Zi a săptămânii mormântul gol şi lumina taborică sălăşluind pe piatra prăvălită.
 Şi mai apoi, să nu se teamă când, în vremurile cele mai de pe urmă, vrăjmaşii acelei Lumini se vor lupta să le-o scoată din suflet, cu suflet cu tot.

Iulie de dor. Mozaic şi gânduri

Vară. Iulie. Soare galben, strălucitor-arzător peste lume.
O lună plină de doruri, unele stâmpărate, altele care încă pulsează, ca o inimă mare, înlăuntru-mi.
Trăiesc vara ca pe o minune continuă. Mă bucur de ea, de soare, de adieri de vânt, de lună pe cer senin, de toropeala amestecată cu praf a zilei şi de boarea de răcoare a nopţii.
Mă bucur de lucruri petrecute în timp real şi de amintiri. 
Mă bucur de frumuseţea dezvelită în lucruri simple, dar măreţe, în flori, în gâze, în câmpuri, în apus, în răsărit, în piersici coapte, în obrazul brăzdat de secetă al pământului. 

Mă copleşeşte o senzaţie de bucurie pe care aş vrea-o fără sfârşit...Perfectul continuu...

Puterile dragostei

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinuie fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjuie şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită.
Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.

Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici este sensul existenţei lor în preajma ta. 
Cine s-a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s-adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud.
Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.

(Ernest Bernea - Treptele bucuriei)

Frânturi de gând. Caietul de la Casian

Neodihnind,

gândul rostuieşte

apropierile

...

Oglindit 

în apus

obrazul pământului 

îţi poartă paşii

pe palme.

Miroşi a iarbă şi a grâu copt

...

Vânt subţire

înfiorând desfrunzişul sufletului

şi lumina lunii

ca un colţ de lup

hulpav

pândind amintirile toate.

Eşti aici?

Casian, iulie 2015