Jurnal de vacanţă III - Viaţa în verde şi albastru

După un drum sinuos prin munţi, sătucul Agios Leon rămâne în urmă, calea pietruită coborând să se odihnească la mare.
Într-un golfuleţ stâncos, de o frumuseţe sălbatică şi aproape năucitoare, am descoperit unul dintre cele mai "ascunse" locuri ale insulei Zakynthos: Porto Limnionas.
Plajă nu există aici...sau există, dar sub forma unui platou construit din beton, îngust şi lung doar de câţiva metri, deasupra malului abrupt; şi mai există malurile stâncoase, de pe care plonjezi direct în apă, ca de pe un tobogan imens!





Marea îşi loveşte de ani şi ani zbuciumul de pietrele calcaroase, sunetele ei sunt inconfundabile şi copleşitoare. Peşterile scobite în stânci de stăruinţa valului îi întorc ecoul ca-ntr-o rugăciune a inimii...





Porţia de frumuseţe n-a fost servită, însă, în totalitate...
La Keri aveau să ne aştepte momente şi trăiri unice.

Drumul se opreşte pe o coastă abruptă, sub farul care străjuieşte întinderile nesfârşite. De pe platoul natural, presărat cu arbuşti, se văd Mizithres, două stânci conice, înalte, care stăpung oglinda mării...
Nu departe de Mizithres, Marea Mediterană atinge cea mai mare adâncime: peste 4500 de metri.





Se spune că la Keri turiştii veniţi în număr mare în fiecare zi văd cel mai frumos apus de soare de pe insulă.
Când cerul e scămuit de nori, soarele care apune îl colorează în cele mai minunate pasteluri, de la albastru la zeci de nuanţe de cenuşiu şi roşu aprins.
După o zi liniştită, fără vânt, niciun norişor n-a vrut să vină pe cer pentru spectacol, dar apusul a fost superb şi aşa, globul de foc scufundat în mare înroşind deopotrivă cer, ape şi pământ.









.

Jurnal de vacanţă II - Ruine încinse de soare...şi marea!

Da, da....ştiu! Promisesem un jurnal de vacanţă şi chiar şi eu mă aşteptam să pot scrie în el mai des...însă încărcătura emoţională a ultimelor (multe) zile a stricat puţin planurile de redactare. Acum, după ce-a trecut cât de cât valul, mă-ntorc, cu drag, la scris.

După o noapte de odihnă în Galaxidi, am pornit spre Delphi. Părăsind coasta, am lasat în urmă marea cu nemărginirile-i albastre şi-am înlocuit-o cu marea de măslini - întinderi imense, de un verde viu, aproape de necuprins cu privirea.



Pe versantul sudic al Muntelui Parnas este aşezată cetatea Delphi, cu faţa către o vale largă, ce revarsă cascade de verdeată amestecată cu chiparoşi şi măslini şi face din zonă unul din cele mai pitoreşti şi căutate locuri din Grecia, căci Delphi-ul adună mii de turişti în orice anotimp, dornici să se delecteze cu legende, soare şi natură.
În vechime, cetatea era renumită pentru Templul lui Apollo, zeul luminii şi al artelor, personificarea Soarelui, protectorul muzelor, poeziei şi muzicii. În urmă cu mai bine de 2000 de ani, pelerinii - din ţinuturile elene şi de mai departe - veneau să vadă Oracolul din Delphi şi să asculte proorociile Pythiei, preluate de la însuşi Apollo, ulterior supunându-se lor întocmai (la fel cum a facut, ca mulţi alţii, şi Cresus, regele Lidiei).
Astăzi, alţi mii de pelerini străbat la pas cărările cetăţii de-altă dată. Calea Sacră - calea principală de acces a cetăţii - înaintează prin sit, ducând la Templu; de-o parte şi de alta, ruine...blocuri mari sau mărunte de stâncă, încinse de soare, încuind adânc în inimi de piatră ani de istorie şi de zbucium al sufletului omenesc, mereu în căutarea liniştii din care a fost luat, mereu năzuind spre altceva, spre altunde...
Nu poţi să nu te transpui, măcar pentru câteva clipe, în atmosfera de-atunci. Ţi-o imaginezi, legând de tot ce-ai citit despre loc şi încerci s-o faci prezentă...te-nfiori, amintirea aduce-un sentiment ce copleşeşte...







De-a lungul Căii Sacre...


...până la locul edificiului care adăpostea tezaurul atenienilor (fiecare oraş mai bogat construia un edificiu în care îşi adăpostea tezaurul)...



...şi-apoi spre Templul lui Apollo...



Plin de măreţie cândva, abundând de podoabe, faimă şi femei frumoase, templul zidit înainte de secolol IV î.H. şi scos la iveală de arheologii francezi abia către anul 1900, a mai păstrat doar şase coloane dorice în amintirea grandorii şi puterii de-altă dată. Vestitu-i oracol a mai facut profeţii până în anul 300, când zorii creştinismului au făcut lumină deplină în pâcla deasă în care rătăceau închinătorii la idoli.



Deasupra templului, urmărind cărarea care urcă, ajungi la amfiteatru, construcţie impresionantă, cu 5000 de locuri şi opt căi de acces, care a rezistat foarte bine timpului; priveliştea care se descoperă este una minunată, în fata privirii desfăşurându-se, în toată spendoarea-i de smarald, valea Pleistos.



În punctul cel mai înalt al sit-ului de la Delphi, ascuns de copaci umbroşi, se întinde pe o suprafată considerabilă, stadionul. Întrecerile sportive erau la mare modă în lumea antică iar aici se desfăşurau Jocurile Pythice, organizate în amintirea luptei zeului Apollo cu balaurul Python. Jocurile începeau cu un spectcol care avea ca temă uciderea balaurului şi izbânda lui Apollo, apoi continuau cu sacrificii animale, întreceri sportive şi chiar lirice şi dramatice - imnuri, tragedii, comedii, căci Apollo era un zeu iubitor de artă.





Pentru privilegiul de a-l avea pe zeul luminii şi al Soarelui drept protector, pentru profeţiile Oracolului din templul acestuia, pentru bogăţiile adăpostite în cetate, pentru modul în care se cultiva arta, muzica, poezia, vechii greci credeau că Delphi este centrul lumii cunoscute pe-atunci (şi alcătuită din Europa, Asia-Mică, India şi Africa de Nord) şi l-au denumit Omphalos, sau buricul pământului.
Locul era marcat de un bloc de piatră minunat sculptat şi împodobit, care a fost înlocuit între timp de arheogi cu o piatră obişnuită, conică, originala fiind păstrată în muzeul de lângă sit, alături de alte piese, pentru a fi ferită de degradare.



Lăsând în urmă Delphi-ul încărcat de legende, am pornit la un drum lung, spre Peloponez.

Urmărind coasta vestică, am ajuns la Voidokilia, alt loc minunat, desfătător de privire şi suflet...am ajuns în altă poveste!
Două promontorii de stâncă nu foarte înalte se dau parcă, la un moment dat, la o parte, dezvelind o lagună cu apă albastră-albastră şi-o plajă aproape sălbatică, puţin populată de turişti.





Povestea Voidokiliei este legată de cea a lui Nestor, regele Pylosului. Amintit de Homer în poemele sale, regele Nestor, renumit pentru întelepciunea şi vitejia sa, a fost cel mai batrân dintre luptătorii în războiul troian şi deasemena, implicat în expediţiile argonauţilor. Locul adăposteşte şi peştera care îi poartă numele şi în care, după legendă, Hermes ar fi ascuns vitele furate de la Apollo.
Deasupra peşterii, pe vârful promontoriului, stăpânind deopotrivă cer şi mare, Paleokastro - ruinele unui castel franc din secolul XIII.
Doar amurgul care punea umbre pe întinderi şi adâncea sineala mării ne-a potolit dorinţa de explorare...


În zori, am revenit lângă lagună...timpul nu ne dădea răgaz să stăm mai mult, aşa că ne-am luat rămas-bun. În dimineaţa aceea însorită, marea a ţinut să ne spună că a-mbrăcat, pentru noi, altă nuanţă...
Drum bun!





.

Acoperământul Maicii Domnului

.

În această lună, în ziua întâi, prăznuim pomenirea Acoperământului Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.

Trebuie să ştim că acest praznic a început a se prăznui pentru o pricină ca aceasta: în zilele împăratului Leon cel Înţelept în Constantinopol, spre o duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în sfânta biserică Vlaherna a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos şi-a ridicat ochii în sus împreună cu ucenicul său, Fericitul Epifanie, şi au văzut pe Împărăteasa Cerului, pe ocrotitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai aleşi, Sfântul Ioan înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan.

Iar cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile". ştiind şi noi pe solitoarea şi pe acoperitoarea noastră, să năzuim către dânsa cu umilinţă strigând:

"Acoperă-ne pe noi cu Acoperământul tău, Preasfântă Fecioară, în ziua răutăţilor noastre; acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer, şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământului tău".

(Sinaxar, 1 octombrie)

Jurnal de vacanţă - Meteore sau atingând cerul

Zi toridă de vară, cu soare dogoritor înăsprind şi mai mult faţa brăzdată a câmpiei Thesaliei.
Ne apropiem de Meteore. Pe măsură ce Kalambaka ramâne în urmă, înaintea noastră se dezveleşte feeria unui tablou parcă desprins din ireal: stânci imense tâşnesc din pământ spre înalt...e senin, se vede până departe...soarele aruncă lumină aurie pe zidurile mănăstirilor pogorâte ca din cer, pe versanţii aproape verticali arbuştii se caţără sfidând orice regulă a creşterii...
Sufletul îmi este fermecat!
Drumul întortochetat, strâmt, încolăcit ca un şarpe, urcă încet spre înălţimi...nu mai pot să rostesc nimic decât: "Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale...şi niciun cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale..."





Marele Meteor...Megalou Meteorou...o desfăşurare impresionantă de clădiri şi frumuseţe pe cea mai înaltă stâncă dintre Meteore. Acolo, pe la mijlocul secolului 14, Athanasie, un calugăr venit din Sfântul Munte al Athonului, a întemeiat o mică aşezare monahală; în timp, mănăstirii i-au fost adăugate construcţii numeroase, de la chilii la altare, ajungând cea mai întinsă şi impunatoare dintre mănăstirile locului, cu aproape 300 de vieţuitori, pe la anul 1700.


Turnul mănăstirii se vede de departe; la capătul lui, balconul cu scripete, care în vechime făcea posibilă aprovizionarea mănăstirii cu alimente şi cu toate cele trebuincioase.


Imediat după intrarea în mănăstire, undeva pe dreapta, o vizetă de metal te lasă să priveşti într-o încăpere de cărămidă şi stâncă: osuarul...


...iar curtea interioară te linişteşte si te odihneşte...






Imagini din muzeul care adăposteşte atât obiecte de artă, cât şi obiecte de cult de mare valoare:



Într-un balcon, o toacă...Pare suspendată deasupra lumii întregi, ca o chemare duioasă, plină de dragoste...


Biserica mare a mănăstirii (cu hramul Schimbarea la Faţă) adăposteşte pe catapeteasmă o icoană a Maicii Domnului considerată unicat in iconografia ortodoxă, protectoare a Meteorelor: Maica este reprezentată ca Împărăteasă, înveşmântată în roşu şi purtând coroniţă, ţinând în mâna dreaptă flori iar în cea stângă un spic de grâu; Mântuitorul nu mai apare ca prunc, lângă sânul mamei, ci este pictat în picioare, înveşmântat ca un prinţ.



Din păcate, numărul mare de turişti a alungat liniştea din Meteore...fluxul admiratorilor este, într-adevăr, impresionant, iar locul orelor de taină din lăcaşuri a fost luat de programul de vizitare al muzeelor, capelelor şi locurilor de belvedere din incinte.
În cele şase mănăstiri rămase în picioare pe frunţile de piatră ale megaliţilor, numărul monahilor s-a micşorat, însă nu s-a împuţinat rugăciunea. Pe rând, mănăstirile au zile când accesul este interzis turiştilor. Atunci clopotul răsună cu putere, iar sfintele moaşte din biserici sau crăpăturile stâncilor tresaltă la auzul imnelor de bucurie....

"Παναγία με τον Χριστό, ελέησον ημάς..."

Marea despachetareeee

Am revenit de o zi şi-un pic din vacanţa mea minunată!
M-am mobilizat cu greu la a face ceva...în primul rând m-am odihnit, după cele aproape 28 de ore de călătorit, cu mici pauze pe ici-colo; nu am simţit neapărat nevoia de somn, cât pe cea de a sta întinsă, să-mi depliez oscioarele!
Apoi, am dat o raită pe blog, că mi-era dor!
Mulţumesc, dragii mei prieteni, pentru rândurile pe care mi le-aţi lăsat...m-am bucurat că v-aţi gândit la mine!
În zilele ce urmează o să vă invit să răsfoim împreună file de jurnal de vacanţă...numai să-mi fac ordine în bagajele din suflet, să pun în rafturi, în sertare...genţile cu lucruri le-am biruit astăzi, într-un final, după mult mai mult timp decât cel alocat constituirii lor ca bagaj de voiaj!

Pregătiri de concediu...

Sfârşitul de săptămână trecut începea cu o minunată invitaţie la cafeluţă, pe terasă, cu prietenii, facută de Adriana.
Promisesem Adrianei că voi organiza şi eu o întâlnire în Piaţa Mică...iartă-mă că nu mi-am făcut tema de casă aşa cum mă lăudam, draga mea...am transformat-o în temă de vacanţă!
Pentru că - da, aţi ghicit - plec în concediu!

Prietenii sunt invitaţi, aşadar, la făcut bagaje. Vor fi muuulte, mă aşteaptă două săptămâni de colindat prin locuri minunate, aşa că am nevoie de ajutor!
După pregătirile de călătorie putem poposi puţin în grădină, la o poveste, că nu ne putem despărţi aşa, oricum...!



...Şi, bineînţeles, dacă acum am împachetat bagaje, vă aştept să le şi despachetăm, când, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, mă voi întoarce!
Să aveţi zile senine!

Cu fiecare om bun care trăieşte în lume, răsare un soare...

"Un om bun este ca o luminiţă care colindă prin noaptea lumii noastre şi, în calea sa, aprinde iarăşi stelele stinse.
Binele pe care oamenii îl fac în prietenie şi iubire este dincolo de eficienţă şi concurenţă. Nu poate fi măsurat, nu poate fi stabilit în statistici. Este mult mai profund, este ca un curent marin cald, nevăzut, dar care se simte la ţărmul unei lumi în care de prea mult timp oamenii au îngheţat de frig printre oameni.

A trăi înseamnă a îmbrăţişa oameni şi lucruri şi a le da apoi drumul ca să înflorească în faţa lui Dumnezeu.
A trăi înseamnă a fi recunoscător pentru lumina şi pentru iubirea, pentru căldura şi afecţiunea care există pur şi simplu în oameni şi lucruri.
A trăi înseamnă a considera totul ca un dar al lui Dumnezeu, a lăsa totul să fie darul lui Dumnezeu, a nu stăpâni nimic şi pe nimeni şi a te bucura de fiecare stea care cade din cer.

Un prieten. Un om care merge cu tine, un timp, pe acelaşi drum. Nu mai eşti singur. Doi prieteni nu privesc unul la celălalt, ci privesc împreună înainte. Ei nu se caută unul pe celălalt, ei caută împreună ce îi trebuie fiecăruia.
Un prieten în viaţa ta este pâine şi vin...


Să devii un om mai bun...atunci, bucăţica de lume în care trăieşti va deveni o bucăţică de lume mai bună!"

Phil Bosmans - Cuvinte pentru a fi om

Cuvinte pentru oameni dragi...pentru prietenii mei reali, pe care pot să-i îmbrăţişez şi să-i ţin de mână şi pentru cei virtuali, cărora pot să le mulţumesc doar, de la distanţă, pentru toate bucuriile pe care mi le-au dăruit prin bolgurile lor şi pentru tot ce m-au învăţat.

Şi legat de tot ce am postat, un gând special Adrianei, cu toată dragostea şi aprecierea!






.