Jurnal de vacanţă II - Ruine încinse de soare...şi marea!

Da, da....ştiu! Promisesem un jurnal de vacanţă şi chiar şi eu mă aşteptam să pot scrie în el mai des...însă încărcătura emoţională a ultimelor (multe) zile a stricat puţin planurile de redactare. Acum, după ce-a trecut cât de cât valul, mă-ntorc, cu drag, la scris.

După o noapte de odihnă în Galaxidi, am pornit spre Delphi. Părăsind coasta, am lasat în urmă marea cu nemărginirile-i albastre şi-am înlocuit-o cu marea de măslini - întinderi imense, de un verde viu, aproape de necuprins cu privirea.



Pe versantul sudic al Muntelui Parnas este aşezată cetatea Delphi, cu faţa către o vale largă, ce revarsă cascade de verdeată amestecată cu chiparoşi şi măslini şi face din zonă unul din cele mai pitoreşti şi căutate locuri din Grecia, căci Delphi-ul adună mii de turişti în orice anotimp, dornici să se delecteze cu legende, soare şi natură.
În vechime, cetatea era renumită pentru Templul lui Apollo, zeul luminii şi al artelor, personificarea Soarelui, protectorul muzelor, poeziei şi muzicii. În urmă cu mai bine de 2000 de ani, pelerinii - din ţinuturile elene şi de mai departe - veneau să vadă Oracolul din Delphi şi să asculte proorociile Pythiei, preluate de la însuşi Apollo, ulterior supunându-se lor întocmai (la fel cum a facut, ca mulţi alţii, şi Cresus, regele Lidiei).
Astăzi, alţi mii de pelerini străbat la pas cărările cetăţii de-altă dată. Calea Sacră - calea principală de acces a cetăţii - înaintează prin sit, ducând la Templu; de-o parte şi de alta, ruine...blocuri mari sau mărunte de stâncă, încinse de soare, încuind adânc în inimi de piatră ani de istorie şi de zbucium al sufletului omenesc, mereu în căutarea liniştii din care a fost luat, mereu năzuind spre altceva, spre altunde...
Nu poţi să nu te transpui, măcar pentru câteva clipe, în atmosfera de-atunci. Ţi-o imaginezi, legând de tot ce-ai citit despre loc şi încerci s-o faci prezentă...te-nfiori, amintirea aduce-un sentiment ce copleşeşte...







De-a lungul Căii Sacre...


...până la locul edificiului care adăpostea tezaurul atenienilor (fiecare oraş mai bogat construia un edificiu în care îşi adăpostea tezaurul)...



...şi-apoi spre Templul lui Apollo...



Plin de măreţie cândva, abundând de podoabe, faimă şi femei frumoase, templul zidit înainte de secolol IV î.H. şi scos la iveală de arheologii francezi abia către anul 1900, a mai păstrat doar şase coloane dorice în amintirea grandorii şi puterii de-altă dată. Vestitu-i oracol a mai facut profeţii până în anul 300, când zorii creştinismului au făcut lumină deplină în pâcla deasă în care rătăceau închinătorii la idoli.



Deasupra templului, urmărind cărarea care urcă, ajungi la amfiteatru, construcţie impresionantă, cu 5000 de locuri şi opt căi de acces, care a rezistat foarte bine timpului; priveliştea care se descoperă este una minunată, în fata privirii desfăşurându-se, în toată spendoarea-i de smarald, valea Pleistos.



În punctul cel mai înalt al sit-ului de la Delphi, ascuns de copaci umbroşi, se întinde pe o suprafată considerabilă, stadionul. Întrecerile sportive erau la mare modă în lumea antică iar aici se desfăşurau Jocurile Pythice, organizate în amintirea luptei zeului Apollo cu balaurul Python. Jocurile începeau cu un spectcol care avea ca temă uciderea balaurului şi izbânda lui Apollo, apoi continuau cu sacrificii animale, întreceri sportive şi chiar lirice şi dramatice - imnuri, tragedii, comedii, căci Apollo era un zeu iubitor de artă.





Pentru privilegiul de a-l avea pe zeul luminii şi al Soarelui drept protector, pentru profeţiile Oracolului din templul acestuia, pentru bogăţiile adăpostite în cetate, pentru modul în care se cultiva arta, muzica, poezia, vechii greci credeau că Delphi este centrul lumii cunoscute pe-atunci (şi alcătuită din Europa, Asia-Mică, India şi Africa de Nord) şi l-au denumit Omphalos, sau buricul pământului.
Locul era marcat de un bloc de piatră minunat sculptat şi împodobit, care a fost înlocuit între timp de arheogi cu o piatră obişnuită, conică, originala fiind păstrată în muzeul de lângă sit, alături de alte piese, pentru a fi ferită de degradare.



Lăsând în urmă Delphi-ul încărcat de legende, am pornit la un drum lung, spre Peloponez.

Urmărind coasta vestică, am ajuns la Voidokilia, alt loc minunat, desfătător de privire şi suflet...am ajuns în altă poveste!
Două promontorii de stâncă nu foarte înalte se dau parcă, la un moment dat, la o parte, dezvelind o lagună cu apă albastră-albastră şi-o plajă aproape sălbatică, puţin populată de turişti.





Povestea Voidokiliei este legată de cea a lui Nestor, regele Pylosului. Amintit de Homer în poemele sale, regele Nestor, renumit pentru întelepciunea şi vitejia sa, a fost cel mai batrân dintre luptătorii în războiul troian şi deasemena, implicat în expediţiile argonauţilor. Locul adăposteşte şi peştera care îi poartă numele şi în care, după legendă, Hermes ar fi ascuns vitele furate de la Apollo.
Deasupra peşterii, pe vârful promontoriului, stăpânind deopotrivă cer şi mare, Paleokastro - ruinele unui castel franc din secolul XIII.
Doar amurgul care punea umbre pe întinderi şi adâncea sineala mării ne-a potolit dorinţa de explorare...


În zori, am revenit lângă lagună...timpul nu ne dădea răgaz să stăm mai mult, aşa că ne-am luat rămas-bun. În dimineaţa aceea însorită, marea a ţinut să ne spună că a-mbrăcat, pentru noi, altă nuanţă...
Drum bun!





.