10 iulie 2011

Cărţi poştale de la Dumnezeu


Căldura şi aerul încins al zilelor de vară nu-mi pot duce gândul decât la vacanţă...Am început să visez!

Anul trecut, după revenirea din concedu, am început "Jurnalul de vacanţă", însă nu am dus până la capăt şirul postărilor. Ca să-mi ostoiesc puţin dorul, azi am căutat în fotografiile de anul trecut şi mi-am zis că n-ar fi rău să mai scriu câte ceva în Jurnal.

Fotografiile sunt făcute la Peşterile Albastre şi la Navagio şi vreau să vă spun că n-am "umblat" la culoare! Frumuseţea locului îţi taie respiraţia...te simţi copleşit şi simţi nevoia să-I spui asta şi lui Dumnezeu...

Cărţi poştale de la Dumnezeu, aşa le-a numit o prietenă...
În jurul nostru, ca-ntr-o sărbătoare veşnică, ca-ntr-o zi de Paşti ce se naşte continuu, frumuseţea zidirii ne dezvăluie în chip minunat şi adânc, frumuseţea dumnezeiască.

"Minunat esti, Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale... "
















.

3 iulie 2011

Gânduri despre Împărăţia lui Dumnezeu


"Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă."

După venirea de la biserică, am dat curs unui gând ce m-a însoţit tot drumul către casă: am luat Sfânta Sriptură şi am citit pericopa rostită astăzi şi apoi am citit întreaga predică de pe munte, respectiv capitolele 5, 6 şi 7 din Evanghelia după Matei.

Sfântul Matei ne spune că mulţimi multe mergeau după Mântuitorul, din Galileea, din Decapole, din Iordan, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Se dusese vestea despre noul Învăţător care, umblând prin micul orăşel de lângă mare însoţit de câţiva oameni simpli, predica în sinagogi şi vindeca neputinţele şi bolile oamenilor.
Probabil nicio casă de rugăciune n-ar fi fost destul de încăpătoare pentru toţi cei care-l urmau, aşa că Iisus a urcat pe munte. Oamenii n-au pregetat să-l urmeze, era o provocare pentru ei, noul Rabi avea să le vorbească tuturor şi ei auziseră şi simţiseră că Învăţătorul acesta nu învaţă ca cei dintre-ai lor.

Hristos, e clar, avea cuvintele vieţii. Era Cuvântul Însuşi. Era Viaţa. "...şi viaţa era lumina oamenilor".
De la primele vorbe, Hristos îi va fi contrariat pe cei ce ascultau...
"Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor, fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia, fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul...fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, fericiţi cei milostivi...fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră..."
Cui i-ar fi plăcut o astfel de viaţă...în supunere...în durere...în suferinţă...în prigonire?
Şi Mântuitorul continua să-i uimească cu îndemnurile Sale:
"Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l, că mai de folos e să piară unul dintre mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă...nu vă împotriviţi celui rău, iar cui te loveste peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt; celui ce voieşte să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa, iar de te va sili cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două...iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc."
Mai mult de-atât, Învăţătorul cel nou le spunea să nu se îngrijească defel de ce vor mânca, de ce vor bea sau cu ce se vor acoperi, de rostul zilei de mâine...oare îi îndemna la lene, la nepăsare, la desconsiderarea trupului? Nicidecum, căci trupul este dar de mare preţ. Iar nepăsarea omoară duhul. Voia doar ca oamenii să înveţe să nu transforme grija în îngrijorare, în obsesie şi risipind osteneala pentru cele trupeşti, să piardă sufletele lor.

Au trecut un ceas, sau două...poate trei. Hristos încă învăţa mulţimile. Şi nimeni nu s-a ridicat să plece, căci Învăţătorul punea în inima lor cuvânt nou, viu, lucrător, cuvânt de foc.
Şi de pe ochii şi sufletul multora vor fi căzut solzii împietririi şi-ai formalismului şi în simţirea lor lăuntrică se va fi înmuiat răceala slovei Legii, rămasă la nivelul constrângerii, rigorii şi pedepsei.
Şi nimeni nu s-a ridicat să plece, căci,
"când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui, că îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor".

Oh, Doamne! Provocatoare cuvinte pentru vremurile acelea... Şi pentru ale noastre, mai provocatoare! Instigatoare! Răscolitoare! Tulburătoare!
Cuvintele Tale, Hristoase, da...Cel ce ai venit să aduci în lume războiul Iubirii! Să ne lupţi cu dragostea de oameni şi de Dumnezeu, cu dor ceresc de Împărăţie. Pe toate să ni le iei, toată pofta, toată mândria, toată slava deşartă, toată răutatea, toată micimea de suflet, ca să ne dai Viaţa Veşnică. Şi Bucuria!

Niciodată Hristos n-a cerut ochiul meu scos, sau mâna tăiată, sau haina, sau cămaşa, nu-I sunt cu nimic de folos...ci a cerut îndrăzneala şi puterea de a mă jertfi, de a renunţa, de a mă smeri, de a iubi.
Căci înţelegerea acestor lucruri şi împlinirea lor nu ca pe nişte condiţii impuse, ci ca pe firescul cel mai adânc al firii ce vine din Dumnezeu, deschid larg porţile Împărăţiei Cerurilor, sălaşul iubirii dumnezeieşti şi veşnice.





.

25 iunie 2011

Credinţa care mută munţii


În ultima postare, povestind cu bucurie despre darurile de care m-am învrednicit - aduse, ca-n poveste, de peste mări şi tări - am pomenit şi despre părintele Iacov, Egumen al Mănăstirii Cuviosului David. Viaţa lui de rugăciune, asceză şi smerenie şi dragostea neprefăcută către toţi cei din jurul lui m-au impresionat adânc.
Ţinând în mâini semnele de binecuvântare din mănăstirea în care azi se odihneşte, aşezat vremelnic în ţărână, mi s-a făcut dor de dragul părinte Iacov şi am dorit să citesc din nou cărţile din care aflasem despre dânsul, despre petrecerea lui în viaţa aceasta şi despre binecuvântările pogorâte asupră-i încă din copilăria pe care o afierosise Domnului şi sfinţilor Săi.
Am aşezat şi aici câteva rânduri, mărturie a puterii rugăciunii simple, rostite din inimă, a dăruirii necondiţionate şi a credinţei curate, neşovăitoare, care poate muta munţii, după cum Scriptura ne spune.


(Fericitul Stareţ Iacov Tsalikis Foto preluată de aici)

“Ca sã biruiascã ispitele, dar şi ca sã-l imite pe Cuviosul David, s-a hotãrât sã se roage în timpul nopţilor în Peşterã, atunci când nu ploua mult şi când nu era multã zãpadã.
Fãcea, deci, Vecernia în mânãstire, iar dupã ce se înnopta, ceilalţi monahi se retrãgeau. Cheile le avea el însuşi, nimeni nu putea ieşi sau intra. Şi-a luat toiagul, a încuiat porţile mãnãstirii şi a ieşit prin partea dinspre sud. Felinar, lanternã nu erau atunci, precum spunea el însuşi....sãrãcie mare.
Mergea pe cãrarea de pe lângã apeduct. S-a silit sã urce spre castani. Nu era lunã şi era greu sã afle cãrarea. Cãdea şi se scula. Câteodatã intra si pe drum, unde era mai uşor. Când mai apoi a luat-o la dreapta, spre cealaltã cãrare, s-a rãtãcit. Nu mai ştia unde merge. S-a încurcat în rugi, s-a zgâriat, s-a lovit, s-a pierdut în vãioagã.
Din fire era fricos, precum spunea el însuşi. Iar acum, în toiul nopţii, s-a temut mult, foarte mult. Atunci s-a rugat.: “Dumnezeul meu, lumineazã-mi calea ca sã ajung la Peşterã!”
El însuşi povestea aceste peripeţii nocturne şi continuã: “Şi Bunul Dumnezeu a ascultat cererea mea. Din multele stele ale cerului mi-a dat şi mie una. Ea mergea înainte şi îmi lumina calea. Eu mergeam în urmã. Şi aşa am ajuns la Peşterã. Acolo m-am rugat şi iarãşi steaua mergând înainte îmi luminã calea pânã la poarta mãnãstirii. Pãrinţii dormeau duşi şi n-au observat nimic din toate acestea.”
Mergerea sa astfel în fiecare noapte era chinuitoare, dar şi plinã de har. Steaua nu se arãta întotdeauna ca să-l povãţuiascã. Numai atunci când era absolutã nevoie, adicã atunci când se pierdea în pãdure prin vãioage si nu mai afla cãrarea.
Atunci era mult mai greu sã umbli pe acolo decât este astãzi, pentru cã acum pãdurile s-au rãrit mult şi cãrãrile s-au bãtãtorit mai mult. Dar şi astãzi, dacã merge cineva noaptea spre Peşterã, n-o poate afla.

Şi peştera îl avea întotdeauna pe Iacov, în afară de nopţile cu ploaie şi zãpadã. Când era lunã gãsea cãrarea. Altfel cobora din cer steaua pe care i-o hãrãzise Dumnezeu.

Toate mergeau bine, dar diavolul nu se liniştea. Astfel, într-o noapte la Peşterã i s-a arãtat diavolul în chip de scorpioni.
Pãrintele Iacov stãtea în genunchi pe pãmânt, cu lumânarea aprinsã înaintea lui şi citea cu atenţie. De la Paraclise trecuse la Psaltire; în noaptea aceasta rugãciunea lui ieşea altfel. Dupã aceea a început cu "Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine, pãcãtosul!" A simţit o nespusã desfãtare lãuntricã, o veselie...Şi exact în clipa aceasta s-a declanşat ofensiva.
Peştera s-a umplut de scorpioni, mii, nenumãraţi, care se aflau în jurul lui, înainte, înapoi, oriunde ai privi. Şi-a ridicat mâinile în sus; nenumãraţi scorpioni stãteau spânzuraţi ca ciorchinii de stâncã. Rãzboinicul Iacov s-a înspãimântat, s-a pierdut, dar numai pentru câteva secunde. "Sunt diavoli", s-a gândit...
Imediat s-a umplut de o putere necunoscutã şi le-a poruncit: "Pânã aici! Acolo sã staţi. Sã nu vã mai apropiaţi!" Şi luând o pietricicã a trasat un cerc în jurul lui în care scorpionii nu aveau voie sã intre. Apoi şi-a continuat fãrã fricã rugãciunea sa şi în tot cursul nopţii, pânã la ziuã, nici un scorpion n-a trecut peste cerc.
A dat poruncã şi diavolilor, semn cã înlãuntrul lui s-a zãmislit Împãrãţia Cerurilor, desigur puţin, dar marea minune s-a sãvârşit. Dumnezeu i-a dat stãpânire, adicã i-a hãrãzit sã foloseascã uneori, în parte, puterea dumnezeiascã, facerile de bine ale lui Dumnezeu. Astfel lucreazã El cu şi prin sfinţii Sãi.


(Capul Cuviosului David
Foto preluată de aici)

Nu avea numai evlavie la Cuviosul David. Se încredinţase lui şi avea în el o încredere fãrã margini. În Bisericã, îi lua Capul atunci când lipseau sau credea cã lipsesc ceilalţi, îl punea jos, înaintea lui şi, fie în genunchi, fie cu desãvârşire pe brânci i se ruga.
Se ruga la Sfânt sã-i dea smerenie şi ascultare - pentru care se ruga cu lacrimi fierbinţi - îl ruga pentru mãnãstire şi pentru ceilalţi, pentru monahi şi pentru toţi cei care ceruserã ajutorul Sfântului.

Din când în când, atunci când oamenii cereau, Pãrintele Iacov se ducea cu capul Cuviosului David în satele Eubeii de nord, când într-o parte, când în alta, şi oamenii alergau sã se închine.

În 1955, la începutul primãverii şi-a fãcut cruce şi a purces la drum, pe jos, la Spãtari şi Ţuca (astãzi Izvorul Tãmãduirii), cale de cinci ceasuri. Satele le cunoştea, cãci ca mirean lucrase acolo ca zidar cu tatãl sãu.
Pe când se apropiase de sat vremea s-a schimbat. Trebuia sã apuce înaintea ploii, dar iatã cã l-a apucat ea. Cinstitul Cap al Sfântului David se primejduia sã se vatãme din pricina apei...Era ierosilie (profanare de cele sfinte) sã îl plouã. Iar el, cum sã stea ud de ploaie, cu Capul, ca sã se închine sãtenii la el? Trebuia sã meargã în vreo casã, sã-şi scoatã rasa şi dulama, dar să-l vadã oamenii astfel, una ca aceasta o resimţea ca un blestem şi o catastrofã.
Au cãzut primele picãturi şi dinspre sud se apropia o negurã. A grãbit pasul pe cât a putut, strângând Sfântul Cap în braţe. I-a vorbit Sfântului precum a ştiut. Ploaia s-a înteţit, dar pe el nu îl uda. Mergea îndoit din mijloc, cu Capul în braţe şi grãbit, iar în jurul lui lumea se prãpãdea de furtuna cea înfricoşãtoare, ziceai cã s-au deschis cerurile. Însă un metru în jurul lui (da, un metru înainte, înapoi, la dreapta şi la stânga) nu cãdea nici o picãturã. A ajuns în sat şi a alergat la bisericã uscat... el şi Sfântul."

(Din volumul Fericitul Iacov Tsalikis, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului David)

Vorbitorul cu Sfinţii, părintele Iacov, n-a cerut nimic de la Sfinţi vreodată pentru sine în afară de smerenie, ascultare şi iubire pentru ceilalţi. Însă vremea neputinţelor trupeşti l-a ajuns şi cu toată împotrivirea lui a trebuit să caute, degrabă, un medic. Chirurgul care l-a consultat i-a recomandat să se opereze de urgenţă, pentru că viaţa îi era în primejdie din pricina afecţiunilor apărute. Atunci, părintele Iacov l-a chemat în ajutor pe Cuviosul David :

"În timp ce mă aflam în această stare gravă m-am rugat sfântului David, zicându-i: Sfinte al meu, Davide, te rog, repede, în zece minute să fii aici şi să mă ajuţi! Când vei veni înspre spital şi vei trece pe la Procopi, ia-l şi pe Sfântul Ioan Rusul împreună cu tine. Veniţi şi mă ajutaţi acum, căci sunt în pericol.
Acestea cugetam, rugându-mă.
Nu au trecut câteva minute şi s-a deschis uşa şi văd intrând un stareţ cu barbă albă şi cu bastonul în mână. Era însoţit de untânăr ca de 30 de ani, îmbrăcat în rasă călugărească. S-au apropiat şi m-au salutat:
"-Ce faci, părinte Iacov? Ne cunoşti cine suntem ?"
-Ce să fac, părinţii mei ? Rabd. Nu, nu vă cunosc. Cine sunteţi?
"Eu sunt Stareţul David şi acesta este Ioan Mărturisitorul", zise arătând spre tânăr. Atunci tânărul s-a înclinat spre Sfântul David ca spre unul mai bătrân şi sfinţit. "Nu-ţi fie teamă, am venit să te ajutăm".
Am văzut atunci fruntea Sfântului David că era transpirată, atât de repede venise Sfântul ca să mă ajute...
În continuare, m-au dus la sala de operaţie şi l-am văzut pe Sfântul David că a deschis cu bastonul uşa de la sală şi a intrat înăuntru împreună cu Sfântul Ioan Rusul. I-am văzut că stăteau aproape de mine, lângă masa de operaţie; asistenţii mi-au dat medicamente şi am adormit, nemaiştiind nimic.
Doctorul a întâmpinat multe greutăţi, deoarece a trebuit să-mi facă trei operaţii împreună: de apendicită, de hernie şi în alt loc, mai jos. Şi aşa, cu rugăciunile sfinţilor şi cu sârguinţa bunului doctor am scăpat.
Spuneam atunci de multe ori: "Foarte bun doctorul, m-a scăpat!" însă, o, minune! L-am văzut atunci pe Sfântul Ioan Rusul care mi-a zis: "Te aud, părintele meu, că spui de multe ori despre chirurg că este medic bun şi om bun. Cât de bun doctor este, dar nu putea să te vindece. Eu, îndemnat de Sfântul David, am venit să te vindec. Era ziua să pleci, dar eu te-am lăsat pentru mâine."
Şi pentru această prelungire încă trăiesc, pentru acest "mâine" de care a spus Sfântul Ioan...

(Din volumul Un Stareţ Sfânt, Fericitul Părinte Iacov)


(Moaştele Sfântului Ioan Rusul. Foto preluata de aici)

Să ne dorim vecinătatea şi petrecerea cu Sfinţii încă din această vremelnică viaţă, ca pentru mijlocirile şi rugăciunile lor de mult preţ înaintea Tronului Ceresc, să dobândim de la Bunul Dumnezeu milă şi mântuire sufletelor noastre!


.

20 iunie 2011

Pacheţelul cu "salutări" de la Sfinţi...


"Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi..."


De când am aflat acest verset din Psalmi, niciodată, nicio clipă, nu m-am îndoit de adevărul lui.
Şi încă o dată, în săptămâna de dinaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor, mi-a fost dat să-l rostesc din tot sufletul şi să mă bucur de felul în care Dumnezeu ştie să ne încredinţeze că Sfinţii sunt vii şi ne trimit semne.
Şi încă o dată, Dumnezeu m-a încredinţat că în viaţa noastră nu există întâmplare, ci doar pronie dumnezeiască şi nesfârşită dragoste a Lui care lucrează spre zidirea întru cele bune şi de folos a sufletelor noastre, spre ostoirea şi împlinirea dorului de Sus.

Cu ceva timp în urmă, printr-o "întâmplare", am întâlnit un suflet drag, iar mijlocitor întru cunoaştere ne-a fost Sfântul Ioan Rusul.
Pe Sfântul acesta minunat eu l-am aflat cu vreme multă înainte, într-un moment de mare cumpănă a vieţii mele. M-am rugat fierbinte lui atunci şi m-a ajutat în chip minunat. Cu timpul însă râvna mea în rugăciune s-a mai atenuat, nu i-am rămas fidelă ca în zilele încercării, însă el nu m-a uitat!

Există obiceiul ca de ziua cuiva drag să aducem aceluia un dar, un semn al dragostei şi preţuirii noastre.
De ziua lui prăznuită nu de mult (27 mai), Sfântul n-a primit nimic de la mine, însă mi-a facut el însuşi un dar nepreţuit: prietena pe care mi-o dăruise de curând s-a aflat la Prokopi în bătrâna Evvie, în preajma Sfântului, chiar în binecuvântata zi a prăznuirii sale! Şi astfel, la Sfântul Ioan Rusul a ajuns şi "scrisoarea" mea - pomelnicul trimis de mine - care mă făcea părtaşă dimpreună cu toţi cei dragi ai mei scrişi acolo unei mari binecuvântări şi bucurii, aceea de a fi pomeniţi la rugăciune în Biserica Sfântului, lângă racla cu sfintele sale moaşte.
Însă darurile nu s-au oprit aici!
Căci am primit, la întoarcerea prietenei mele din călătorie, un "pacheţel cu salutări de la Sfinţi", cum minunat a numit ea micuţa comoară pe care cu dragoste o agonisise pentru mine: aghiasmă şi untdelemn de la Sfântul Ioan, icoana sa, o metanie gingaşă, o cruciuliţă asemenea, iar de la Cuviosul David, prieten şi "vecin" al Sfântului Ioan Rusul (şi cunoscut mie din două cărţulii de mare preţ duhovnicesc - Un stareţ sfânt, părintele nostru Iacov şi Fericitul Iacov Tsalikis), ulei din candela Cuviosului şi o iconiţă cu chipul său drag...


Sfinţii sunt vii...şi lucrători...şi aleargă în fapt înaintea doririlor noastre...
În săptămâna de dinaintea prăznuirii tuturor Sfinţilor, am primit darurile dragi. Le-am strâns la piept, cu dor împlinit. Mi-au dat lacrimile. De bucurie şi de recunoştinţă. De mulţumire Sfinţilor! Şi celor dragi care le-au adus, împărţind cu mine bucata de Rai căruia s-au făcut părtaşi, petrecând o vreme împreună cu Sfinţii.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi! Slavă Lui, pentru toate...!





.

10 iunie 2011

4 iunie 2011

Uimire



Luminând,
chipul tău coboară îngeri
de pe catapeteasmă,
tulburând de mirare
lăuntrul ochiului.
Întotdeauna
am ştiut
că nu soarele orbeşte,
ci iubirea.




.

2 iunie 2011

Manifest pentru Viaţă


1 Iunie - ziua copiilor de pretutindeni
1 Iunie - ziua pruncilor noştri, comoara nostră de mare preţ
1 Iunie - ziua vieţii care vine din Viaţă
1 Iunie - ziua pruncilor născuţi şi nenăscuţi
1 Iunie - zi de mulţumire pentru darul sacru al vieţii
1 Iunie - zi de rugăciune pentru pruncii ucişi în pântece nu doar de mame, ci şi de ignoranţa unei lumi întregi


Link
Despre un Marş al vieţii, al dragostei şi al mărturisirii, aici - Pro Vita Sibiu.

HRISTOS A ÎNVIAT!



.
Related Posts with Thumbnails