Credinţa care mută munţii

În ultima postare, povestind cu bucurie despre darurile de care m-am învrednicit - aduse, ca-n poveste, de peste mări şi tări - am pomenit şi despre părintele Iacov, Egumen al Mănăstirii Cuviosului David. Viaţa lui de rugăciune, asceză şi smerenie şi dragostea neprefăcută către toţi cei din jurul lui m-au impresionat adânc.
Ţinând în mâini semnele de binecuvântare din mănăstirea în care azi se odihneşte, aşezat vremelnic în ţărână, mi s-a făcut dor de dragul părinte Iacov şi am dorit să citesc din nou cărţile din care aflasem despre dânsul, despre petrecerea lui în viaţa aceasta şi despre binecuvântările pogorâte asupră-i încă din copilăria pe care o afierosise Domnului şi sfinţilor Săi.
Am aşezat şi aici câteva rânduri, mărturie a puterii rugăciunii simple, rostite din inimă, a dăruirii necondiţionate şi a credinţei curate, neşovăitoare, care poate muta munţii, după cum Scriptura ne spune.

(Fericitul Stareţ Iacov Tsalikis Foto preluată de aici)

“Ca sã biruiascã ispitele, dar şi ca sã-l imite pe Cuviosul David, s-a hotãrât sã se roage în timpul nopţilor în Peşterã, atunci când nu ploua mult şi când nu era multã zãpadã.
Fãcea, deci, Vecernia în mânãstire, iar dupã ce se înnopta, ceilalţi monahi se retrãgeau. Cheile le avea el însuşi, nimeni nu putea ieşi sau intra. Şi-a luat toiagul, a încuiat porţile mãnãstirii şi a ieşit prin partea dinspre sud. Felinar, lanternã nu erau atunci, precum spunea el însuşi....sãrãcie mare.
Mergea pe cãrarea de pe lângã apeduct. S-a silit sã urce spre castani. Nu era lunã şi era greu sã afle cãrarea. Cãdea şi se scula. Câteodatã intra si pe drum, unde era mai uşor. Când mai apoi a luat-o la dreapta, spre cealaltã cãrare, s-a rãtãcit. Nu mai ştia unde merge. S-a încurcat în rugi, s-a zgâriat, s-a lovit, s-a pierdut în vãioagã.
Din fire era fricos, precum spunea el însuşi. Iar acum, în toiul nopţii, s-a temut mult, foarte mult. Atunci s-a rugat.: “Dumnezeul meu, lumineazã-mi calea ca sã ajung la Peşterã!”
El însuşi povestea aceste peripeţii nocturne şi continuã: “Şi Bunul Dumnezeu a ascultat cererea mea. Din multele stele ale cerului mi-a dat şi mie una. Ea mergea înainte şi îmi lumina calea. Eu mergeam în urmã. Şi aşa am ajuns la Peşterã. Acolo m-am rugat şi iarãşi steaua mergând înainte îmi luminã calea pânã la poarta mãnãstirii. Pãrinţii dormeau duşi şi n-au observat nimic din toate acestea.”
Mergerea sa astfel în fiecare noapte era chinuitoare, dar şi plinã de har. Steaua nu se arãta întotdeauna ca să-l povãţuiascã. Numai atunci când era absolutã nevoie, adicã atunci când se pierdea în pãdure prin vãioage si nu mai afla cãrarea.
Atunci era mult mai greu sã umbli pe acolo decât este astãzi, pentru cã acum pãdurile s-au rãrit mult şi cãrãrile s-au bãtãtorit mai mult. Dar şi astãzi, dacã merge cineva noaptea spre Peşterã, n-o poate afla.

Şi peştera îl avea întotdeauna pe Iacov, în afară de nopţile cu ploaie şi zãpadã. Când era lunã gãsea cãrarea. Altfel cobora din cer steaua pe care i-o hãrãzise Dumnezeu.

Toate mergeau bine, dar diavolul nu se liniştea. Astfel, într-o noapte la Peşterã i s-a arãtat diavolul în chip de scorpioni.
Pãrintele Iacov stãtea în genunchi pe pãmânt, cu lumânarea aprinsã înaintea lui şi citea cu atenţie. De la Paraclise trecuse la Psaltire; în noaptea aceasta rugãciunea lui ieşea altfel. Dupã aceea a început cu "Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine, pãcãtosul!" A simţit o nespusã desfãtare lãuntricã, o veselie...Şi exact în clipa aceasta s-a declanşat ofensiva.
Peştera s-a umplut de scorpioni, mii, nenumãraţi, care se aflau în jurul lui, înainte, înapoi, oriunde ai privi. Şi-a ridicat mâinile în sus; nenumãraţi scorpioni stãteau spânzuraţi ca ciorchinii de stâncã. Rãzboinicul Iacov s-a înspãimântat, s-a pierdut, dar numai pentru câteva secunde. "Sunt diavoli", s-a gândit...
Imediat s-a umplut de o putere necunoscutã şi le-a poruncit: "Pânã aici! Acolo sã staţi. Sã nu vã mai apropiaţi!" Şi luând o pietricicã a trasat un cerc în jurul lui în care scorpionii nu aveau voie sã intre. Apoi şi-a continuat fãrã fricã rugãciunea sa şi în tot cursul nopţii, pânã la ziuã, nici un scorpion n-a trecut peste cerc.
A dat poruncã şi diavolilor, semn cã înlãuntrul lui s-a zãmislit Împãrãţia Cerurilor, desigur puţin, dar marea minune s-a sãvârşit. Dumnezeu i-a dat stãpânire, adicã i-a hãrãzit sã foloseascã uneori, în parte, puterea dumnezeiascã, facerile de bine ale lui Dumnezeu. Astfel lucreazã El cu şi prin sfinţii Sãi.

(Capul Cuviosului David
Foto preluată de aici)

Nu avea numai evlavie la Cuviosul David. Se încredinţase lui şi avea în el o încredere fãrã margini. În Bisericã, îi lua Capul atunci când lipseau sau credea cã lipsesc ceilalţi, îl punea jos, înaintea lui şi, fie în genunchi, fie cu desãvârşire pe brânci i se ruga.
Se ruga la Sfânt sã-i dea smerenie şi ascultare - pentru care se ruga cu lacrimi fierbinţi - îl ruga pentru mãnãstire şi pentru ceilalţi, pentru monahi şi pentru toţi cei care ceruserã ajutorul Sfântului.
Din când în când, atunci când oamenii cereau, Pãrintele Iacov se ducea cu capul Cuviosului David în satele Eubeii de nord, când într-o parte, când în alta, şi oamenii alergau sã se închine.

În 1955, la începutul primãverii şi-a fãcut cruce şi a purces la drum, pe jos, la Spãtari şi Ţuca (astãzi Izvorul Tãmãduirii), cale de cinci ceasuri. Satele le cunoştea, cãci ca mirean lucrase acolo ca zidar cu tatãl sãu.
Pe când se apropiase de sat vremea s-a schimbat. Trebuia sã apuce înaintea ploii, dar iatã cã l-a apucat ea. Cinstitul Cap al Sfântului David se primejduia sã se vatãme din pricina apei...Era ierosilie (profanare de cele sfinte) sã îl plouã. Iar el, cum sã stea ud de ploaie, cu Capul, ca sã se închine sãtenii la el? Trebuia sã meargã în vreo casã, sã-şi scoatã rasa şi dulama, dar să-l vadã oamenii astfel, una ca aceasta o resimţea ca un blestem şi o catastrofã.
Au cãzut primele picãturi şi dinspre sud se apropia o negurã. A grãbit pasul pe cât a putut, strângând Sfântul Cap în braţe. I-a vorbit Sfântului precum a ştiut. Ploaia s-a înteţit, dar pe el nu îl uda. Mergea îndoit din mijloc, cu Capul în braţe şi grãbit, iar în jurul lui lumea se prãpãdea de furtuna cea înfricoşãtoare, ziceai cã s-au deschis cerurile. Însă un metru în jurul lui (da, un metru înainte, înapoi, la dreapta şi la stânga) nu cãdea nici o picãturã. A ajuns în sat şi a alergat la bisericã uscat... el şi Sfântul."

(Din volumul Fericitul Iacov Tsalikis, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului David)

Vorbitorul cu Sfinţii, părintele Iacov, n-a cerut nimic de la Sfinţi vreodată pentru sine în afară de smerenie, ascultare şi iubire pentru ceilalţi. Însă vremea neputinţelor trupeşti l-a ajuns şi cu toată împotrivirea lui a trebuit să caute, degrabă, un medic. Chirurgul care l-a consultat i-a recomandat să se opereze de urgenţă, pentru că viaţa îi era în primejdie din pricina afecţiunilor apărute. Atunci, părintele Iacov l-a chemat în ajutor pe Cuviosul David :

"În timp ce mă aflam în această stare gravă m-am rugat sfântului David, zicându-i: Sfinte al meu, Davide, te rog, repede, în zece minute să fii aici şi să mă ajuţi! Când vei veni înspre spital şi vei trece pe la Procopi, ia-l şi pe Sfântul Ioan Rusul împreună cu tine. Veniţi şi mă ajutaţi acum, căci sunt în pericol.
Acestea cugetam, rugându-mă.
Nu au trecut câteva minute şi s-a deschis uşa şi văd intrând un stareţ cu barbă albă şi cu bastonul în mână. Era însoţit de untânăr ca de 30 de ani, îmbrăcat în rasă călugărească. S-au apropiat şi m-au salutat:
"-Ce faci, părinte Iacov? Ne cunoşti cine suntem ?"
-Ce să fac, părinţii mei ? Rabd. Nu, nu vă cunosc. Cine sunteţi?
"Eu sunt Stareţul David şi acesta este Ioan Mărturisitorul", zise arătând spre tânăr. Atunci tânărul s-a înclinat spre Sfântul David ca spre unul mai bătrân şi sfinţit. "Nu-ţi fie teamă, am venit să te ajutăm".
Am văzut atunci fruntea Sfântului David că era transpirată, atât de repede venise Sfântul ca să mă ajute...
În continuare, m-au dus la sala de operaţie şi l-am văzut pe Sfântul David că a deschis cu bastonul uşa de la sală şi a intrat înăuntru împreună cu Sfântul Ioan Rusul. I-am văzut că stăteau aproape de mine, lângă masa de operaţie; asistenţii mi-au dat medicamente şi am adormit, nemaiştiind nimic.
Doctorul a întâmpinat multe greutăţi, deoarece a trebuit să-mi facă trei operaţii împreună: de apendicită, de hernie şi în alt loc, mai jos. Şi aşa, cu rugăciunile sfinţilor şi cu sârguinţa bunului doctor am scăpat.
Spuneam atunci de multe ori: "Foarte bun doctorul, m-a scăpat!" însă, o, minune! L-am văzut atunci pe Sfântul Ioan Rusul care mi-a zis: "Te aud, părintele meu, că spui de multe ori despre chirurg că este medic bun şi om bun. Cât de bun doctor este, dar nu putea să te vindece. Eu, îndemnat de Sfântul David, am venit să te vindec. Era ziua să pleci, dar eu te-am lăsat pentru mâine."
Şi pentru această prelungire încă trăiesc, pentru acest "mâine" de care a spus Sfântul Ioan...

(Din volumul Un Stareţ Sfânt, Fericitul Părinte Iacov)

(Moaştele Sfântului Ioan Rusul. Foto preluata de aici)

Să ne dorim vecinătatea şi petrecerea cu Sfinţii încă din această vremelnică viaţă, ca pentru mijlocirile şi rugăciunile lor de mult preţ înaintea Tronului Ceresc, să dobândim de la Bunul Dumnezeu milă şi mântuire sufletelor noastre!


.