Luminând,
chipul tău coboară îngeri
de pe catapeteasmă,
tulburând de mirare
lăuntrul ochiului.
Întotdeauna
am ştiut
că nu soarele orbeşte,
ci iubirea.
.
La porţile cerului, sufletul meu cântă. Ispitind ţărmul, talazul frământă stihiri şi bucăţi de răsărit...
Sfarsitul imi place foarte mult dar asocierea cu credinta nu e prea potrivita, iubirea din credinta orbeste? Nu seamana cu convingerea unui credincios.
RăspundețiȘtergereSa ma scuzi daca eu o necredincioasa comentez ceea ce scrii, dar asa zic eu...
Era chipul lui...sau chipul ei...al celuilalt, al jumătăţii.
RăspundețiȘtergereDragostea vede întotdeauna fără imperfecţiuni...aşadar, chipul dragului sau al celei dragi e asemeni portretelor angelice, le "concurează".
Cam asta am vrut să spun...
Îţi mulţumesc că ai comentat! Şi n-am senzaţia că ai fi o necredincioasă! :)
ce frumos spus!!!
RăspundețiȘtergere