Lecţia de mulţumire

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”. (Luca 17, 12-19).


O prabolă despre îndrazneală, milă, dragostea lui Dumnezeu şi nerecunoştinţă. Leproşii Îl ştiau pe Mântuitorul ca tămăduitor şi întâlnirea cu El era, poate, singura şansă de vindecare. Vor fi auzit că o să poposească şi în ţinutul lor şi I-au ieşit în întâmpinare. Poate au stat o dimineaţă întreagă la marginea satului să-L aştepte, cine ştie? Căci nici nu pusese bine piciorul Hristos în colbul străzii, că zece glasuri au şi ţipat, pline de nădejde şi disperare deopotrivă: "Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi...!".
Hristos nu-i mai întreabă ce durere au...le-o ştia! Le spune doar să se arate degrabă preoţilor. Bolnavii nu mai stau pe gânduri, nici nu tăgăduiesc puterea Lui de vindecare, ci o pornesc spre sat. Pe drum, cu toţii constată că, în mod miraculos, s-au curăţit...dar numai unul se întoarce să mulţumească. Samarineanul. Cel străin. Cel socotit de două ori spurcat: pentru boala lui şi pentru apartenenţa la un neam blestemat.
Se întoarce şi cutremurat, cade la picioarele Mântuitorului. Hristos "joacă" dur, îl repede, face pe încurcatul: "...au nu zece s-au curăţit? dar cei nouă unde sunt...? nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu numai acesta, care este şi de alt neam?". Samarineanului i se strânge inima...însă ceea ce se întâmplă apoi, acopere, ca o mare de binecuvântare şi dragoste, toată temerea din sufletul lui şi îi schimbă viaţa: "Scoală-te şi mergi, credinţa ta te-a mântuit!"

Într-un sat amărât din Galileea, zece leproşi au fost vindecati...dar numai unul singur dintre ei a fost şi mântuit.

Într-un fel sau altul, trăim şi azi povestea leproşilor...
Din acelaşi neam cu Hristos, botezaţi în numele Sfintei Treimi, parte din Acelaşi Trup şi Sânge, uităm mereu că suntem datori să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri de mare preţ. Le primim ca pe ceva ce ni se cuvine şi credem că suntem singurii administratori, aşa cum şi cei din vremea Mântutorului credeau, fiind ei seminţie aleasă.
Însă nemulţumirea, neiubirea, nerecunostinţa, nevegherea alungă harul şi ridică toate darurile dăruite.
Şi deşi vindecaţi odată prin rana de viaţă dătătoare a lui Hristos, riscăm să trecem în veşnicie goi de bucurie şi nemântuiţi!




.

Geneză

Mă doare dorul
se nasc, iubite,
stele albe,
oarbe de lumină,
goale de toate cuvintele
nerostite.
Străină uşurare –
mâna ta mă apleacă
dincolo de timp
şi copleşită de secunde
zdrobesc în gene
flăcările răsăritului
ce mă naşte,
ţipând

Ziua a opta

În ziua a opta, Dumnezeu se întoarse să privească la creatia Sa...
În albiile râurilor erau pietre frumoase: verzui, cenuşii, pestriţe. Dar pietrele de sub pământ erau strivte, contorsionate, chinuite. Dumnezeu atinse acele pietre de dedesubt şi aşa se formară diamantele, smaraldele şi milioanele de pietre strălucitoare din adânc.
Dumnezeu văzu florile...erau atît de frumoase, de delicate, îşi arcuiau trupurile plapânde în adierea serii, însă parcă le lipsea ceva. Atunci, Creatorul suflă uşor asupra lor şi florile se învăluirără de parfumuri suave, felurite.
De pe creanga unui copac, o micuţă pasăre cenuşie şi tristă zbură în mâna Sa. Dumnezeu îi mângâie penajul moale şi îi şopti ceva, iar pasărea începu să scoată triluri. El spuse ceva şi cerului, iar acesta roşi de placere...astfel, se născu apusul.

Oare ce i-o fi murmurat Dumnezeu omului la ureche, după ce va fi suflat asupra lui suflare de viaţă, pentru ca el sa fie OM? În acea zi de demult, în acei zori îndepartaţi ai naşterii lumii, i-a şoptit două cuvinte: "Te iubesc!"...
(Prelucrare după Bruno Ferrero)

Dumnezeu, Cel care ne-a iubit întâi, care din dragoste ne-a chemat la viaţă pentru a ne dărui Împărăţia Sa întreagă, pentru a ne face fii şi moştenitori, iată, ne-a mai dăruit un an. Şi un altul ne stă înainte.
Înarmaţi cu îndrăzneală, cu credinţă, cu voinţă, cu gând bun, să păşim în noul an.
Să ne gândim ce dorim lumii şi ce aşteptăm de la oameni. Să ne gîndim ce am greşit şi cui, să învăţăm să iertăm, să ne iertăm şi să primim iertarea. Să dăruim...să ne dăruim. Să fim buni. Să râdem mai mult, să plângem mai rar şi doar pentru păcatele noastre. Să ne întâlnim zilnic în rugăciune cu toti cei dragi ai noştri, de aproape sau de departe. Să fim recunoscători.
Şi să iubim. Să iubim! Să iubim...

Toate acestea sunt lucruri frumoase, frumoase ca la începuturi. Şi toate ne sunt la îndemână - numai de vom voi să le facem - pentru că, demult, cândva, în acei zori îndepărtaţi ai naşterii lumii, Dumnezeu ne-a şoptit ceva la ureche...şi dragostea Lui prin toate ne poartă...

Sinaxar...Pruncii ucişi atunci şi acum...

Aşa zice Domnul: "Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară, Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie pentru că nu mai sunt." Ieremia 31, 15



Irod, împăratul iudeilor, a poruncit magilor să se întoarcă pe la el ca să-i spună şi lui unde este Împăratul, Care S-a născut şi pe Care li-L vestise steaua ce-o urmau, pentru ca să se închine şi el Lui. Îngerul Domnului însă le-a spus magilor să nu mai treacă pe la Irod, ci să se ducă pe altă cale în ţara lor. Şi aşa au făcut.
Irod, văzând că a fost înşelat de magi, s-a supărat tare. A cercetat cu de-amănuntul vremea când s-a arătat steaua şi a trimis ostaşi ca să omoare pe toţi pruncii, din Betleem şi din împrejurimi, de la doi ani în jos. Că se gândea că de va ucide pe toţi pruncii, atunci va ucide negreşit şi pe Împăratul ce va să fie, şi nu va mai unelti împotriva tronului lui.
Dar în zadar s-a ostenit, nebunul! Nu-şi dădea seama, că omul nu poate împiedica voia lui Dumnezeu. Şi aşa Irod a pricinuit pruncilor împărăţia cerurilor, iar lui şi-a pricinuit osânda veşnică.
Sinaxar, 29 decembrie

Astăzi, Irod e demult personaj de legendă. Unii se cutremură citind despre el, neputând înţelege atâta cruzime, alţii nici nu cred c-a existat vreodată.

14.000...14.000 de prunci ucişi cu discernământ, cu sânge rece, fără nicio tresărire, 14.000 de prunci luaţi de la piepturile mamelor lor care urlau, implorând îndurare...Este greu de imaginat un asemenea tablou, greu de crezut...greu de trăit.
14.000 e o cifră mare, nu?
Dar 1.000.000 cum vi se pare? Un milion de prunci ucişi într-un an, cu discernamânt, cu sânge rece, fără nicio tresărire...

Dar nu, n-a mai fost Irod de data asta...chiar mamele copiilor ucişi şi-au dat acceptul ca pruncii să le fie smulşi din pântece...Se întâmpla în anul 1990, anul teribil de după Revoluţie, iar acţiunea se numea AVORT.
Niciodată până atunci, nicând în timp în România nu a mai curs atâta sânge de prunc nevinovat...



Istoria lui Irod se repetă dureros...Mamele, cele care ar trebui să întruchipeze mila, grija, jertfa, blândeţea, se fac călăii pruncilor lor. În anul 1991 s-au efectuat 866.934 de avorturi, în 1992 - 691.863, în 1993 - 585.761 şi statisticile continuă...pentru sute de mii de copilaşi nevinovaţi, mamele lor au ales moartea...o moarte cumplită. Aşa cum spune Sinaxarul, omul nu poate împiedica voia lui Dumnezeu...amar vor plânge mamele-călăi, dar va fi prea târziu...iar până la plânsul lor de pe urmă, neamul românesc însuşi va plăti scump alegerea pruncuciderii.

Dragă mamă, pe care te-a cercetat vreodată gândul vrăjmaş, chiar dacă-i greu astăzi să aduci pe lume prunci şi să-i creşti...iubeşte-ţi copilul şi lasă-l să trăiască!

"Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele.

Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată.
Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte.
Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns,
nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului..."

Psalmul 138

(Imagine avort - preluată de pe blogul "Pe scara Cerului")

"Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii..."

"Astăzi Hristos în Betleem Se naşte din Fecioară. Astăzi Cel fără de început Se începe şi Cuvântul Se întrupează. Puterile cerurilor se bucură şi pământul cu oamenii se veseleşte; magii daruri aduc, păstorii minunea vestesc; iar noi neîncetat strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire". (Utrenia Naşterii Domnului)

Mare însufleţire trebuie să fi cuprins deodată adăpostul sărăcăcios din afara Betleemului, unde Iosif şi Maria au poposit, venind în cetate să se înscrie...
Cete îngereşti înălţând cântări de slavă, păstori alergând să vadă minunea, magi ajunşi din depărtări pe cărări troienite de lumină.
Lângă iesle, Maica Îi cântă Pruncului în şoaptă "linu-i lin"...

Mi-e dragă Maica Domnului, cea în care şi prin care Dumnezeu, tainic, făcând din neputinţele trupului plăsmuit din lut leagăn sfinţeniei, a lucrat cu dragoste mântuirea noastră.
O, taină! O, har! O, bucurie!

Peste întunericul din lume se aşează astăzi Lumina. Răsăritul cel de Sus.
Veniţi de luaţi bucurie!

Sfântul Dionisie din Zakynthos - Jurnal de vacanţă

Revin la abandonatul meu jurnal de vacanţă...oare a câta filă scriu? Nici nu mai ştiu, de când nu l-am mai "atins"...E jurnal de vacanţă capitolul V!
Prilej bun de revenire: 17 decembrie. Ziua Sfântului Dionisie din Zakynthos.

Ajunsesem cu povestea în oraş, în Zante.
Am zărit încă de pe mare, până ce ferryboat-ul nu acostase, clopotniţa Bisericii Sf. Dionisie. Dangătul de clopot întâmpina zorii, acoperind oraşul. Primele semne ale răsăritului se desfăşurau de-a lungul ţărmului, oglindind în ape tot mai clar chipul clădirilor.




La ora aceea din dimineaţă, oraşul cochet era complet adormit. Treze erau doar tufele imense de bougainvillea, care se căţărau pe garduri şi pe case.

Am revenit în oraş după amiază şi am pornit-o spre Catedrală. Eram acasă la Sfântul Dionisie şi doream nerăbdătoare să-l "cunosc"!
Nu auzisem nimic despre el până în vacanţa trecută, când din Thassos mi-am cumparat o icoană care îl reprezenta. Intenţia mea fusese însă alta, îmi doream o icoană cu Sfântul Nectarie, am găsit una într-un bazar, am sucit-o, am învârtit-o, am aşezat-o înapoi în raft, prietenii mei au dat strigarea de plecare iar eu m-am hotărât brusc, am luat icoana, am plătit-o, iar acasă am desoperit că era...Sfântul Dionisie din Zakynthos!
Am citit apoi viaţa Sfântului, care m-a cucerit pe loc! M-am gândit că ar fi minunat să pot ajunge să mă închin la moaştele lui, care se păstrează întregi.
Şi cum nicio rugăciune către Sfântul nu rămâne fără răspuns...am ajuns mai repede decât mi-aş fi putut închipui anul trecut, când îi priveam chipul în icoana cumpărată în grabă.



Sfântul Dionisie este protectorul insulei Zakynthos, fiind născut aici în 1547. Părinţii săi s-au îngrijit să primească o educţie aleasă şi fiind înstăriţi, i-au angajat un profesor care îi preda italiana, latina şi greaca veche, dar şi cursuri de teologie.
Îndrăgind viaţa călugărească, a intrat în mănăstire; râvnitor spre cele sfinte şi evlavios, a fost găsit vrednic de a fi hirotonit episcop, întâi al Aeginei, apoi al Zakynthosului şi Strofadelor. Smerit fiind însă, a părăsit scaunul episcopal la o vreme şi s-a reîntors la nevoinţa din chilie.
În anul 1622, în 17 decembrie, a trecut la Domnul şi a fost înmormântat după dorinţa sa în biserica Sf. Gheorghe Strofades, locul în care a fost hirotonit preot. După trei ani, trupul său a fost găsit neputrezit şi izvorând bună-mireasmă şi apoi mutat în biserica ce îi poartă numele, construită în anul 1708 în cinstea lui.
Un puternic cutremur a distrus aproape în întregime insula în anul 1953, însă Biserica şi trupul făcător de minuni al Sfântului au fost păstrate nevătămate.

O scriere despre viaţa Sfântului povesteşte cum acesta a ocrotit odată un răufăcător căutat de poteră pentru o ucidere: tâlharul ucisese un călugăr care era tocmai fratele de trup al Sfântului. Aflând acest lucru din însăşi mărturisirea ucigaşului, deşi îndurerat, monahul Dionisie l-a ascuns în chilia sa până ce a trecut primejdia, iar după aceea i-a descoperit aceluia cine este. Criminalul s-a mâhnit mult şi s-a căit amar, iar mai apoi a intrat într-o mănăstire din acele locuri, călugărindu-se. Pentru această dovadă de mărinimie şi pentru multe altele, Sfântul este socotit un sfânt al dragostei şi iertării, o pildă de iubire şi nejudecare a aproapelui.

Minuni se fac şi în zilele noastre la racla Sfântului şi nu numai acolo, ci în tot ţinutul şi dincolo de acesta. Sute de localnici şi pelerini vin să se închine la Sfintele moaşte, să mulţumească sau să ceară sfat.
În unele zile, capacul raclei nu poate fi ridicat, sicriul de argint rămânând ferecat. Atunci monahii spun că Sfântul e plecat să împlinească rugile şi chemările celor care îi cer ajutorul. Încălţămintea Sfântului trebuie schimbată din vreme în vreme deoarece se ponoseşte, iar pe marginea veşmintelor sale se găsesc de multe ori alge sau cristale de sare.

Acasă la Sfântul Dionisie...




Racla cu sfintele sale moaşte:


...şi Biserica Sf. Nicolae unde se păstrează veşmintele Sfântului Dionisie; de aici începe procesiunea în Vinerea Mare


...se aşteptau oaspeţi de seamă...


Sfântul a primit hirotonia întru ieromonah în anul 1570. Peste veşmintele ferecate sub sticlă, timpul n-a lăsat urme, aşa cum mă aşteptam...



Chemare...



Pentru rugăciunile Părintelui nostru Dionisie, Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!

Avem timp...

O lună din an...o lună oarecare. O zi obişnuită. O oră obişnuită...o îndeletnicire obişnuită, devenită rutină.
Privesc în jurul meu şi-ascult...uneori îmi place forfota străzii, alteori mă oboseşte, mă agasează. Uneori, oamenii se salută, alteori se ignoră, printr-o grăbită trecere pe-alături.
Unii zâmbesc.
Înghesuiala din autobuz, furnicarul din piaţa de zarzavaturi, magazinul cu pâine de casă, vânzătorul de bilete de Bingo...
Privesc în jurul meu şi ascult şi realizez că în auz mi se strecoară de zeci de ori pe zi aceeaşi negaţie, devenită scuză populară şi, culmea, convingere: "n-am timp"!

Persuasivă, de o vreme mă urmăreşte...I-am strigat că-i mincinoasă! Omul are timp...are tot timpul din lume...are o Veşnicie!

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe...
Când să facem şi asta - murim.


Octavian Paler - Avem timp