Înveşmântat în poezie, pe drum de stele...Adrian Păunescu

Unii au ţipat că a servit puterea comunistă şi că a înălţat ode nesfârşite "conducătorului iubit"...alţii, că a făcut ravagii printre puştioaicele înnebunite de Cenacul Flacăra şi folk-ul anilor '80, iar alţii că s-a înfipt în politica de după Revoluţie ca să poată dormi în Parlament şi să se poată înfrupta din mesele şi oportunităţile întinse pe banii statului.

Însă cei mai mulţi dintre cei care îl plâng acum, au privit cu drag şi consideraţie spre omul Adrian Păunescu, spre marele poet, spre cinstitorul de valori şi de neam, spre iubitorul de suflet frumos.

Vă mulţumesc, maestre, pentru că m-aţi învăţat să iubesc şi să trăiesc poezia, pentru că m-aţi învăţat că libertatea nu poate să fie îngrădită si că atunci când pare că este, ea cântă şi recită, vă mulţumesc pentru că m-aţi învăţat dorul de Eminescu...vă mulţumesc! Şi mă înclin!

Bunul Dumnezeu să-i odihnească sufletul, care mult a iubit!...

Făcătorii de case

Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.

Ea nu se află azi în niciun sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.

Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.

Băiatul meu zideşte el acum,
Năluca-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.

Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,

Încât băiatul meu şi-al nimănui
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zideşte-ncet în casa lui.

Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Ţărână e şi viaţa mea e groapă
Lângă-nălţarea lujerului meu.


Adrian Păunescu