Miluieşte-mă, Dumnezeule....

Nu ştiu cântare mai răscolitoare de suflet decât Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.
Tânguire, lacrimă, durere, sens, nădejde, bucurie şi dorire deopotrivă.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Rămâne să rostesc stihul mai departe, în sufletul meu, până la Înviere şi dincolo de ea...

Ziditorule, făcându-mă lut viu,
ai pus întru mine trup şi oase şi suflare şi viaţă;
dar, o! Fãcãtorul meu,
Mântuitorul meu şi Judecãtorul meu,
primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc.
Mărturisesc Ţie, Mântuitorule,
păcatele pe care le-am făcut,
şi rănile sufletului şi ale trupului meu,
pe care tâlhăreşte le-au pus înlăuntrul meu
gândurile cele ucigătoare.
De am şi greşit, Mântuitorule,
dar ştiu cã eşti iubitor de oameni;
baţi cu milă şi Te milostiveşti fierbinte;
pe cel ce plânge îl vezi şi alergi ca un părinte
chemând pe cel rătăcit.
Pe mine,
cel lepădat înaintea uşilor Tale,
Mântuitorule,
măcar la bătrânete nu mă lăsa în iad deşert,
ci mai înainte de sfârşit,
ca un iubitor de oameni,
dă-mi iertare greşealelor.

Bogăţia sufletului cheltuind-o întru păcate,
pustiu sunt de virtuţi creştineşti
şi, flămânzind, strig:
Părinte al îndurărilor,
apucând înainte,
miluieşte-mă!

.