Vino şi vezi!

Azi. în drum spre servici, mă opreşte o doamnă: "Staţi puţin, vreau să vă spun ceva!". Mă uit la ea: nu pare să vrea să-mi ceară bani, nici a fi rătăcit drumul nu pare. Mă priveşte insistent şi dă să zâmbească. Eu sunt încurcată: mă cunoaşte de undeva, ne-am mai întâlnit şi n-o recunosc? Dar următoarea ei replică mă lămureşte imediat: "Domnul Iisus vă iubeşte!!!". Cred c-am făcut o faţă tare ciudată, că s-a simţit datoare să adauge imediat: "Da, da, vă iubeşte mult...Dacă nu credeţi, uite, veniţi la biserica Cutare...".
Am mulţumit pentru informaţie şi m-am îndepărtat. Nu iubesc genul ăsta de prozelitism. De fapt, nu iubesc niciun fel de prozelitism. Cred că atunci când faci prozelitism, nu faci niciun serviciu lui Dumnezeu sau Bisericii. Atunci când faci prozelitism, alterezi oarecum credinţa pe care o propovăduieşti, pentru că mărturisirii pe care ai ales s-o faci îi adaugi şi "ceva" din tine: patimă, părtinire, impunere, dorinţă de dominare (e drept că o mărturisire fără patos nu mai e mărturisire...acela însă e alt fel de patos).

De la chemarea lui Filip cel din Betsaida, "Vino şi vezi!" şi până la propovăduirea de ocazie e cale lungă...atât de lungă, că s-a ră(tă)cit...
Ca să-i convingi pe oameni că există Dumnezeu nu trebuie să-i iei de pe stradă şi să-i duci în nu-ştiu-ce biserică.
Pentru ca oamenii să creadă că există Dumnezeu şi că El e bun, milostiv, răbdător, plin de dragoste şi pace, trebuie să vadă aceste lucruri trăind şi lucrându-se în tine. Şi poate atunci vor vrea să ştie şi să vadă mai departe, vor vrea să vadă Cine stă în spatele lor, în spatele tău. Cine îti ţine spatele, dacă vreţi...căci nu noi ţinem credinţa, dragii mei, ci ea ne ţine pe noi!

Acum, să nu credeţi că am plecat mai departe după încrucişarea de drumuri de azi cu gând de judecată sau de hulă. Nu, Doamne fereşte, fiecare e liber să spună sau să mărturisească ceea ce simte aşa cum doreşte. Interpelarea mi-a adus în minte însă un cuvânt minunat al Sfântului Nicolae Velimirovici despre mersul pe Cale. Mi-am amintit doar puţine idei din cele citite, aşa încât ajunsă acasă am luat volumul, am căutat, am găsit şi-am recitit.
Dar nu le mai pun acum aici. Aş lungi postarea, deja am trecut cu ea în ziua următoare...Însă negreşit vi le voi împărtăşi curând!

Doamne, adapă-ne la Izvorul Tău dulce, cu apă lină...




.

Gând despre mame. De Bunavestire.

O dragoste cât o eternitate a început a trăi odată cu încuviinţarea "Fie mie după cuvântul Tău"... în pântecele Maicii astăzi s-a zămislit Veşnicia. Şi Viaţa care să-i dea sens.
Mai mult ca oricând, astăzi se cuvine să cinstim femeia. Mama. Soţia. Născătorea de prunci. Dătătoarea de viaţă. De viaţă sfântă.
Fiecare femeie care primeşte să aducă pe lume prunc se aseamănă Maicii Domnului, fiecare femeie născătoare închipuie mlădiţa care înmugureşte primăvara pentru rodul deplin de mai târziu, fiecare mamă este bob de grâu aşezat în brazda iubirii, bob în care toate dorurile proprii mor, născând puterea de a trăi pentru altă fiinţă decât fiinţa ei...

Azi m-am gîndit la mame... La mamele de voievozi şi domnitori. La mamele de iubitori de neam şi ţară. La mamele de sfinţi, la mamele de mucenici. La mamele muceniţe. La mamele copiilor ce mor. La mamele care framântă cu mâni aspre pâinea şi pământul. La mamele care nasc în duh sute de fii şi fiice. La mamele care nu mai nasc. La mame.
Şi la mama mea!

Oh, mamă! Cu iubire şi cu lacrimă îţi sărut, în rugăciune, obrajii! Îţi mulţumesc pentru curajul tău, pentru răbdare, pentru bunătate, pentru blândeţe, pentru iertare, pentru jertfă. Pentru puterea iubirii tale, care m-a învăţat cum iubeşte Dumnezeu!
Ca Îngerul de-odinioară îţi adeveresc şi eu binecuvântarea, mamă.
Eşti binecuvantată şi eşti binecuvântare.
Eşti binecuvântarea mea, minunea mea: MAMA mea!






.

Primăvară în lucruri şi suflet...

Excursie incognito la sfârşitul săptămânii trecute.
În livada de meri de dincolo de luncă, doar eu, liniştea adâncă şi un soare ca de miere. Şi peste toţi şi toate, Dumnezeu, Lumină blândă, strălucitoare, scăldând în bucurie sufletul şi fiecare fir de iarbă şi de viaţă.
Nu m-am putut abţine să nu pun şi aici câteva din pozele făcute. Dacă aş putea pune şi starea de bine sau simţirile sufletului...

Ne bate primăvara-n inimi! Să-i deschidem.... (Vasile Voiculescu)










Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne...!


.

Miluieşte-mă, Dumnezeule....

Nu ştiu cântare mai răscolitoare de suflet decât Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.
Tânguire, lacrimă, durere, sens, nădejde, bucurie şi dorire deopotrivă.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Rămâne să rostesc stihul mai departe, în sufletul meu, până la Înviere şi dincolo de ea...

Ziditorule, făcându-mă lut viu,
ai pus întru mine trup şi oase şi suflare şi viaţă;
dar, o! Fãcãtorul meu,
Mântuitorul meu şi Judecãtorul meu,
primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc.
Mărturisesc Ţie, Mântuitorule,
păcatele pe care le-am făcut,
şi rănile sufletului şi ale trupului meu,
pe care tâlhăreşte le-au pus înlăuntrul meu
gândurile cele ucigătoare.
De am şi greşit, Mântuitorule,
dar ştiu cã eşti iubitor de oameni;
baţi cu milă şi Te milostiveşti fierbinte;
pe cel ce plânge îl vezi şi alergi ca un părinte
chemând pe cel rătăcit.
Pe mine,
cel lepădat înaintea uşilor Tale,
Mântuitorule,
măcar la bătrânete nu mă lăsa în iad deşert,
ci mai înainte de sfârşit,
ca un iubitor de oameni,
dă-mi iertare greşealelor.

Bogăţia sufletului cheltuind-o întru păcate,
pustiu sunt de virtuţi creştineşti
şi, flămânzind, strig:
Părinte al îndurărilor,
apucând înainte,
miluieşte-mă!

.

Rugăciune şi viaţă

O rugăciune n-are sens decât dacă e trăită. Dacă rugăciunea nu e "trăită", dacă viaţa şi rugăciunea nu se întrepătrund complet, rugăciunea nu este altceva decât un madrigal politicos pe care-l oferim lui Dumnezeu, când Îi acordăm puţin timp.

Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine.
Tu singur ştii ce-mi trebuie.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.
Dă-mi să-mi văd nevoile mele care sunt ascunse de mine.
Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâiere,
numai să stau în faţa Ta, inima mea Îţi este deschisă.
Pun toată nădejdea mea spre Tine.
Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu,
vezi şi fă cu mine după mila Ta.
Zdrobeşte-mă şi mă vindecă.
Loveşte-mă şi mă vindecă.
Mă cuceresc şi tac înaintea voii Tale celei sfinte
prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.
Mă duc pe mine spre jertfă Ţie.
N-am dorinţă afară de dorinţa de a împlini voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog, Însuţi Te roagă întru mine.
Amin.

Antonie, Mitropolit de Suroj
Din volumul "Şcoala rugăciunii"





.

Postul Mare sau călătoria către Paşte

Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoască încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul. Mai presus de orice, Postul este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Paştele, „Praznic al praznicelor". El este pregătirea pentru „plinirea Paştelui, descoperirea cea adevărată".

Este oare necesar să explicăm că Paştele este mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut? Oricine a luat parte, chiar şi o singură dată, la acea noapte care este „mai luminoasă decât ziua", care a gustat din acea unică bucurie, cunoaşte acest lucru. Dar ce este această bucurie? De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul Liturghiei pascale: „Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ"? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum o afirmăm că o facem: „moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârşite vieţi..."? Răspunsul la toate aceste întrebări este: noua Viaţă, care cu aproape două mii de ani în urmă a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos. Astfel, de Paşte prăznuim învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi încă se mai petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noastră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte. [...]

Şi totuşi viaţa „veche", aceea a păcatului şi a meschinăriei nu este uşor de biruit şi de schimbat. Evanghelia aşteaptă şi cere de la om un efort de care, în starea sa actuală, este practic incapabil. Suntem ispitiţi cu o privelişte, un ţel, un fel de viaţă care sunt atât de mult peste posibilităţile noastre! Chiar şi apostolii, când au auzit învăţăturile Domnului lor, L-au întrebat cu deznădejde: „Dar cum poate fi posibilă aceasta?". Într-adevăr, nu este uşor să respingem un mărunt ideal de viaţă, construit pe grijile zilnice, ale căutării bunurilor materiale, siguranţei şi plăcerii, pentru un ideal de viaţă în care desăvârşirea este scopul ultim: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este". Lumea aceasta prin toate mijloacele sale de comunicare ne îndeamnă: "Fii fericit, ia-o domol, urmează calea cea mai simplă!". Hristos spune în Evanghelie: „Alege calea cea strâmtă, luptă şi pătimeşte, pentru că aceasta este calea către singura fericire adevărată". Dar fără ajutorul Bisericii cum putem face această teribilă alegere, cum putem să ne pocăim şi să ne întoarcem la negrăita făgăduinţă dăruită nouă în fiecare an de Paşte?
Aici intervine Postul Paştelui. Acesta este ajutorul pe care Biserica ni-l întinde nouă: şcoala pocăinţei, singura care va face posibilă primirea Paştelui nu ca pe o simplă dezlegare de a mânca, a bea şi a ne relaxa, ci într-adevăr ca pe sfârşitul „celor vechi" din noi, ca pe intrarea noastră întru „cele noi".

Fragment din Postul cel Mare - părintele Alexander Schmemann

În urmă cu câteva articole am scris despre invitaţia la împreună-călătorie de pe blog-ul Nataliei. O reamintesc în această postare. Sunt convinsă că împreună-rugăciunea ne face mai puternici, mai împliniţi, mai mulţumitori. Iar la sfârşitul drumului păşit împreună, mai recunoscători şi mai bucuroşi. Biruitori!

Nu vă spun post uşor - asta ar înseamnă să nu ne luptăm, să nu ne silim.
Mi-aş dori să adăugăm acestui timp de aşteptare şi rugăciune mai mult decât cugetarea despre post, făptuirea. Mi-aş dori să putem jertfi din timpul nostru, din bucuria noastră, din bănuţul nostru, din rugăciunea noastră puţin şi pentru cei de lângă noi. Pentru cei care demult au uitat să se bucure de lucruri simple pentru mulţimea grijilor şi a lipsurilor. Dacă am mai facut-o şi alte ori, s-o facem şi acum! Dacă n-am facut-o, să punem început bun.

Să rânduiască Bunul Dumnezeu post cu nădejde, bucurie şi dor de Înviere!





.