Poveste despre purtarea poverilor

Trăim într-o lume plină de frământări. De luptă. De neîncredere. Vremuri tulburi. În lume, veşti de războaie. Aici, războiul cel dintre noi.
Scumpirile ce se vestesc dau din nou apă la moara celor care fac din lamentări şi jeluiri un mod de a fi.
Nu, nu e uşor, e drept...Nu e uşor să fii calm şi zâmbitor când pui pe masă, înaintea copiilor, hrană puţină şi săracă. Dar adevăraţii săraci nu se plâng, ei ştiu mereu să fie mulţumitori şi bucuroşi şi pentru mult şi pentru puţin.
Ne lamentăm noi, cei pe care suficienţa şi comoditatea ne-au învăţat să credem că îndestularea nu e un dar, ci ceva care necondiţionat ni se cuvine.

Cu ceva timp în urmă, am citit o povestioară care ar putea fi o lecţie. Şi cu lecţia aceasta făcută, n-ar trebui să ni se mai pară grea povara acestor zile şi vremuri tulburi. Măcar până trece ispita.

Nădejdea şi răbdarea sunt daruri, de asemena. Ca şi pâinea pe care o punem pe masă...

După ce zvonul că la marginea Betleemului se născuse Mesia-Mântuitorul cuprinse tot ţinutul Iudeii, într-o zi sosiră la peşteră doi măgăruşi. Erau obosiţi şi slăbiţi iar spinările le erau roase de greutatea sacilor cu care stăpânul lor, morarul, om aspru şi nemilostiv, îi încărca zilnic.

Îi auziră pe păstori vorbind despre Regele Regilor şi veniră şi ei degrabă...

Rămaseră pentru o clipă să contemple Pruncul. I se închinară şi se rugară, ca toţi ceilalţi. La ieşire, îi aştepta morarul, ca să le aşeze din nou pe spate povara.

Cei doi măgăruşi se urniră greu, cu capetele plecate în pământ, cu spatele încovoiat de greutate.

- Nu foloseşte la nimic! spuse oftând unul dintre ei, după o bucată de drum. L-am rugat pe Mesia să-mi ia povara...şi uite, n-a făcut-o!

- Eu, spuse celălalt, I-am cerut puterea de a o duce în fiecare zi...

Dacă cineva îţi spune "viaţa e grea", întreabă-l: "în comparaţie cu ce?"...