Lecţia de smerenie

Evanghelia de astăzi mi-e tare dragă.
Mi-e drag vameşul, mi-e drag curajul său. Şi mi-e exemplu. Deşi ştia că n-are ce să aducă Domnului, că n-are jertfe şi nici fapte bune ca fariseul, a venit, gol şi golit, înaintea Lui. Durerea sa lăuntrică pentru păcatele săvârşite l-a târât la templu. L-a îngenunchiat şi l-a făcut să mărturisească.
Bietul vameş ştia exact cine este el...ştia că are o meserie ingrată, ştia că nu e deloc iubit de lume. Simţea că nu făcea bine ce făcea, dar era, poate, într-o ascultare pe care nu o putea nesocoti. Pâinea aceea necinstită pe care o aducea acasă era totuşi hrana copiilor săi (oare ne e străină întru totul povestea vameşului? oare câţi dintre noi n-am făcut compromisuri de-a lungul vieţii noastre? compromisuri la servici...compromisuri în familie...compromisuri între prieteni...compromisuri în credinţă...compromisuri cu noi înşine...).
Importantă este însă revenirea vameşului. Recunoaşterea neputinţei de a fi drept înaintea lui Dumnezeu. Căinţa. Lacrima. Tânguirea. Şi strigătul de ajutor: "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!".
Tot acest strigăt spre Dumnezeu al vameşului, amestecat cu căintă şi multă durere, are efect miraculos, căci Domnul îl ascultă, îl vindecă, îl uşurează, îi ia povara instantaneu. Şi mai mult de-atât, îl întoarce îndreptat la casa lui.
Îndreptarea dăruită vameşului va fi însemnat început bun. Lacrimile pocainţei i-au fost botez. Reablitare. Reprimire. Reiubire.

Pilda nu ne spune cum s-a întors fariseul acasă. Ne gândim însă că singura lui plată a fost mulţumirea de sine, eul său şi mai hipertrofiat, ochiul lui şi mai orbit de strălucirea de metal ieftin a faptelor sale părut bune.
Pentru fariseu, lumea se împărţea în el şi ceilalţi oameni. Pentru fariseu, lumea ar fi putut înceta să existe începând cu acel moment, ceilalţi ar fi putut să dispară. Îi era suficient cu el însuşi, cu familia sa perfectă (care probabil făcea aceleaşi "fapte bune"), cu actele lui de credinţă: dreptatea, fidelitatea, postul, zeciuiala. Dar, ah, cât de greşit gândea fariseul...în ce mare înşlare era! Căci se făcea părtaş unei credinţe formale, îngheţete, moarte. Cu toate demersurile sale de faţadă, fariseul falsifică sensul credinţei! Căci toate aceste fapte nu ar fi trebuit să-l despartă de semeni, ci să îl apropie lor. Trebuiau să îl facă viu, fierbinte, trăitor, nu doar împlinitor mecanic, rutinat al unor reguli.
Avem tendinţa să-l acuzăm pe fariseu, însă de multe ori suntem ca el. Ne place să ieşim în faţă cu faptele noastre bune, cu credinţa noastră care dă lecţii, cu ceea ce cunoaştem, cu ce posedăm.
Dar uităm că atunci când implicarea noastră în Biserică se rezumă la participarea la Sfânta Liturghie, suntem ca el. Când ne sunăm părinţii scurt, prea obosiţi cu ale noastre, doar ca să nu ne reproşeze că n-am sunat, suntem ca el. Când ne rugăm scurt şi egoist, suntem ca el. Când strecurăm în palma întinsă a cerşetorului câţiva lei doar ca să nu se mai ţină după noi, suntem ca el. Când îi judecăm pe ceilalţi şi îi osândim, suntem ca el.
Suntem de prea multe ori farisei şi de prea puţine vameşi...

La părintele Nicolae Steinhardt am găsit un pasaj minunat pe care îl pot lega atât de bine de pilda duminicii acesteia: "De aceea, fraţi creştini, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una sau mai multe metanii. Bune sunt şi acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul.
Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul a venit pe pământ nu pentru a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om pentru ca noi să ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupşti, să ne putem îndumnezei. Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice."(Dăruind vei dobândi)

Vameşul chiar stă la vamă astăzi pentru noi: ne deschide, odată cu Triodul, drum de căinţă, de lacrimi, de rugăciune, prin Post, spre Înviere.
Doamne, milostiv să ne fii şi nouă, păcătoşilor...!