Poezie în zeghe

Prezentare de carte şi vizionare de film - 11 decembrie 2011, în faptul serii, în Aula Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu - "Poeţii după gratii".

O seară frumoasă de decembrie, fără ger sau nea, dar cu troiene de amintiri, căci domnul Ilie Tudor, fost deţinut politic în temniţa de la Aiud, ne-a fost oaspete şi povestitor drag, aşezând peste sufletele noastre adăstânde frânturi de suflet şi gând mai albe ca zăpada, frânturi de viaţă curăţată şi sfinţită după gratiile comuniste, gratii care au ţinut ascunse, dincolo de îngheţul lor, cea mai fremătătoare viaţă, cea mai fierbinte mărturie şi mărturisire.

N-o să spun prea multe, de fapt n-o să mai spun nimic, o să transcriu doar un gând mărturisit nouă de domnul Ilie Tudor şi-apoi o să las versurile să tâlcuiască simţiri...

"Mi-e dor de Aiud, de starea de sfinţenie pe care o trăiam, de dragostea până la jertfă pentru celălalt..." (Domnul Ilie Tudor)

Ne vom întoarce într-o zi
(Radu Gyr)

Ne vom întoarce într-o zi,
ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii
cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
cum apele se-ntorc din nori
sau cum se-ntoarce, tremurat,
pierdutul cântec pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...
şi cei de azi cu paşii grei
nu ne-or vedea, nu ne-or simţi
cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
uşori, ţinându-ne de mâni,
toţi cei de ieri în cei de-acum,
cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
în toate dragostele noi
şi-n cântecul pe care şi-l
vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji
şi-n orice geamăt viitor,
tot noi vom sta, tot noi vom fi,
ca o sămânţă-n taina lor.

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
cu vechiul nostru duh fecund,
ne-napoiem şi-n disperări
şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
tot noi vom curge, zi de zi,
în tot ce mânie, ca şi ieri,
va sângera sau va iubi.


Ochii fratelui
(Eugen Măgirescu)

Măi frate, iubite, măi frate.
Peste lume, peste viaţă, peste toate,
Căzuţi dintr-un vis tricolor, dintr-un fulger,
Din braţe albastre de înger,
Sau poate brânciţi de viaţă din spate,
Buluc peste mări de păcate,
Ne-ntâlnirăm, buimaci, pe maidanul cu moarte.
Şi ochii, târcoale rotunde sub pleoape,
Scurmară de-aproape.
În celălat - un semn de întrebare:
Cu care din lume m-aseamănă, oare?

Ne-ntâlnirăm, cruciş, într-o fugă;
Tu - cerşetor, numa-n beţe, eu- slugă.
Pe-o prispă rotundă, un demon dibaci
Ne-ncerca neputinţa-ntr-un şfichi de gârbaci.
Şi noi coboram, după tobă, o scară,
Fără urcuş, fără sfârşit, fără uşi în afară.
Înşurubaţi în vârtejuri afunde,
Nu ştiam nici când ne-om opri, nici unde.

Ce tare doream să te văd! Mă muşcase
Turbarea, în sufet, în carne, în oase.
Eram trepăduş vândut la stăpân
Pe-o claie de bâte şi-o nuntă de vipiere-n sân.
Şi lupii roiau după mine în raite
Cu pofte-ntărâtate, de haite.
Peste tot m-aşteaptă numai chin, numai silă.
Şi cât n-aş fi dat, Doamne, pe-o brumă de milă!
Dar iată,
Deodată,
Tresărind parcă din lumea cealaltă.
La marginea lumii, o haltă.
Un frate, o mamă, un tată
În tine-i vedeam pe toţi laolaltă...
Ne-ntâlnirăm buimaci pe maidanul cu moarte,
Departe de viaţă, de lume departe.


În loc de rugăciune
(Demostene Andronescu)

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet de îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte, că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte, şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi, umil şi blând,
Azima cald-a rugii n-o vei avea la cină,
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.


Scrisoare
(Constantin Oprişan)

Eu voi muri, dar ţi-oi rămâne-aproape,
Cum în final rămâne simfonia,
Ca să-ţi alint luminile din pleoape
Şi gândurilor tale, fecioria.

Tu n-ai să ştii că sunt mereu cu tine
Şi ai să-mi cauţi urmele pierdute,
Aceleaşi căi îţi vor părea străine,
Aceleaşi stele te-or privi tăcute.

Dar inima-ţi va spune-n noaptea albă,
Când clopotul se va-mpleti cu vântul,
Că nu sunt mort: mă porţi în gânduri, salbă,
Căci mi-au murit doar ochii trişti şi cântul.


Mama vrea să cânt...
(Virgil Maxim)

Ce să-ţi cânt, mamă, ce să-ţi cânt?!...
Pe unde-am fost eu, lumea nu cântă!
Ci numai tremură sub bici,
plânge şi priveghează
şi scuipă sânge...
Ce să-ţi cânt?!...

Te uiţi la mine, mamă,
ca la o arătare străină şi bolnavă...
Nu sunt stafie!
Sunt om, mamă!
Mi-e foame şi mie!
Dar mai ales mi-i sete!
O, nu de apă!
De viaţă, mamă,
de viaţă-adevărată!
Fără ziduri...fără lanţuri...
fără paznici la poartă...
fără Satan, în gânduri, pe gardă...

O, mamă, va veni o zi când nu vei mai plânge!
Şi-atunci fiul tău o să cânte
Să cânte, şi lumii şi ţie
Să cânte de bucurie
Cântec de mărire,
Cum a cântat lui Dumnezeu,
David,
din Psaltire!...


Carte poştală
(Radu Gyr)

Dragă,
pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu? Ce să-ţi spun?
Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară?
Are ochi ca ai tăi? Tot aşa trişti? Cum e afară?
E soare? E cer? E tutun?

Aici, stau de vorbă cu celula mea pe-ndelete,
o-ntreb de voi, o dezmierd, apoi o zgârii, o muşc, o blestem.

Câteodată, umbrele voastre pâlpâie pe un perete
şi-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.

Tot aşa e noaptea şi pe la voi? Afundă ca hruba,
cu luna ca un stârv spânzurat de-o prăjină?...

De-o să mă duc la altă puşcărie cu duba,
nu mai căutaţi nemernica mea vizuină.

Uită-mă tu, să mă uite fetiţa. Aşa e osânda,
te-astupă cu piatră, te rupe de toate...
Nu-l mai aşteptaţi pe tăticu. L-a-nghiţit ocna, flămânda.

Mai am unsprezece ani jumătate...


(Versuri din volumul "Poeţi după gratii")

.