Întâiul Mucenic

.
"Iar Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor.

Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii Duhului cu care el vorbea."

(Faptele Apostolilor cap. 6, versetele 8 şi 10)

Cuvintele lui Ştefan loveau prea tare în orgoliul mai marilor vremii, în ignoranţa lor, în înşelarea în care se complăceau, în abdicarea lor de la Adevăr.
Neprietenii Duhului din a Cărui şi cu a Cărui putere vorbea Ştefan nu au putut răbda cuvântul şi n-au putut căta la faţa lui de înger.
Erau prea arzătoare cuvintele lui, era prea umilitoare pentru ei râvna cu care sute de iudei se adăugau Bisericii celei vii, trăitoare, ieşind dintr-un formalism sec, îngheţat, ucigător de suflet.

Târât în Sinedriu, condamnat cu martori mincinoşi şi apoi scos înafara cetăţii pentru a fi ucis, Ştefan păşea muceniceşte pe urmele Învăţătorului său, suind o altfel de Golgotă.
Dragostea lui Ştefan - bucată ruptă din cea a Mântuitorului pe Cruce - a biruit însă strigătele barbare şi nebunia gloatei...peste ele, cu putere de tunet, glasul lui a răsunat: "Doamne, iartă-le lor păcatul acesta!"
Dincolo de colb, sânge, ţipete, pietre, orbire, deasupra durerii, Hristos a deschis pentru Întâiul Său Mucenic braţele Cerului, braţe părinteşti...

Sfântul Arhidiacon Ştefan se face începătură şirului mucenicesc. Vor fi fost mii în urma lui - pilde de grăitoare dragoste şi jertfă, de călcare în picioare a lepădării de Hristos, de luarea jugului mărturisirii cu preţul vieţii, de curaj creştinesc.
Vor fi fost mii şi mii de-atunci încoace...şi sufletul îmi freamătă mai cu seamă gândind la Sfinţii Martiri Brâncoveni şi la Sfinţii închisorilor comuniste.

Ca să nu fim ruşinaţi la Judecata de Apoi de cei ce-au sfinţit crezul lor cu sânge de martir, ca darul şi harul mărturisirii să nu se ia de la noi, se cere credinţă vie, lucrătoare şi ne-ruşinare în a o recunoaşte în faţa celor ce se vor "sfădi" cu noi, ca odinioară cirenenii şi alexandrinii cu Sfântul Mucenic Ştefan.
Să fim bravi, să nu ne temem a mărturisi, căci frica-i un păcat, spune Părintele Nicolae Steinhardt, iar curajul este o virtute creştinească - "nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei Întemeietor S-a urcat, vitejeşte, pe Cruce".

.