Gânduri dintr-o zi...

Astăzi a fost o zi frumoasă...una specială chiar. A fost ziua mea de naştere!
Câţi ani am împlinit? Oh, n-are importantă! Să nu înţelegeţi că-i ascund din cochetarie sau mai stiu eu de ce...nu! Pur şi simplu, de la o vreme îmi place să cred că sunt demni de contorizat şi numărat doar anii pe care i-am perecut aproape de Hristos.
Cu Hristos. Prin Hristos. În Hristos.

Unii oameni trăiesc în timp scurt cât alţii nu pot într-o viaţă...Pentru alţii, o singură viaţă nu-i de-ajuns să-şi arate toate bogăţile, tot luxul, tot ce au, tot ce sunt.

O mamă minunată m-a adus pe lume...astăzi, de ziua naşterii mele, i-am dăruit flori şi am strâns-o în braţe cu drag, cu toată puterea...mi-a dat viaţă cu preţul vieţii ei, căci era să se prăpădească atunci.
Oare cum aş fi trăit fără dragostea ei?

Mă bucur că sunt...că sunt azi, chiar dacă Dumnezeu m-a ales de la facerea lumii...Mă bucur că sunt cu ai mei toţi...Mă bucur pentru fiecare dimineaţă şi pentru fiecare seară, mă bucur pentru cer, soare şi flori, mă bucur pentru rouă şi pentru ploaie...pentru mare. Mă bucur pentru oamenii de lângă mine - oameni mulţi, buni şi simpli. Şi mă bucur că Dumnezeu m-a aşezat în Biserica Lui, înaintea Sfântului Potir şi mi-a pus pe buze cântare nouă.

"Până la lacrimi mi-e dragă viaţa"...sublim cuvânt al marelui Vieru!
Aşa mi-e dragă şi mie! Şi un timp, mi-a fost tare frică de moarte. Nici acum n-am învins această teamă deplin. Însă am găsit un cuvânt excepţional al Mitropolitului Antonie al Surojului care spune aşa:

"Părinţii Bisericii ziceau că trebuie să ne amintim mereu de moarte. Şi nu ca de o frică, ci ca de o amintire a faptului că trebuie să trăim cu toată profunzimea viaţa atâta timp cât o avem. Şi să trăim nu "cu uşorul", ci anume profund; doar moartea ne poate da măsura a ceea ce trebuie să fie viaţa; doar omul care e gata să-şi pună viaţa pentru Dumnezeul său, pentru dreptatea lăuntrică, pentru aproapele său - doar acest om poate trăi cu toată puterea sufletului său.

Cu toţii mergem cu pas egal spre acea moarte care, mai devreme sau mai târziu, ne va secera; şi trebuie să trăim cu o astfel de măreţie, ca moartea să nu însemne frică, ci o uşă deschisă ce ne oferă posibilitatea de a intra în veşnica, triumfătoarea viaţă a lui Dumnezeu."
(Despre întâlnirea cu Dumnezeu)

Doamne, mulţumesc pentru ziua aceasta! Mulţumesc, mamă!






.

Fiii risipitori se-ntorc Acasă...

Sfârşitul acesta de iarnă răzvrătit peste verdele cutezător al ierbii plânge în lacrimi albe încă o plecare...
După Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu, părintele Petroniu Tănase, de la Prodromu - Athos, a purces azi la drum spre marea Întâlnire. Fiii risipitori de dragoste şi de sine se-ntorc, pe rând, Acasă...

Maica Domnului să te odihnească la sânul său dulce, Părinte, mult-rugătorule, ostenitorule, de Dumnezeu iubitorule!






.

Împreună-călătorie în rugăciune, în Postul Mare

Binecuvântat îndemn la rugăciune, post şi gând bun pe blog-ul Nataliei.
L-am preluat şi eu şi doresc să-l dau mai departe, ca una ce m-am alăturat şi în anii trecuţi acestei chemări de suflet, gustând din plin bucuria părtăşiei şi a întâlnirii în duh cu oameni dragi, cu suflete alese.
Întru aşteptarea bucuroasă şi tainică a Luminatei şi Măritei Învieri, vă invit şi pe voi, dragii mei, la alăturare după putinţă şi dragoste împreună-călătoriei cu Domnul prin Postul Mare, spre Înviere!

Bilete de călătorie şi merinde pentru drum avem aici!


...Şi un cuvânt drag, al Sfântului Siluan Athonitul:

"Şi eu am cunoscut că e uşor să te rogi, pentru că harul lui Dumnezeu ne ajută. În mila Sa Domnul ne iubeşte şi ne dă să vorbim cu El prin rugăciune, să ne căim şi să-I mulţumim. N-am putere să scriu cât de mult ne iubeşte Domnul. Această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt îl cunoaşte sufletul ce se roagă.
Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet. Prin rugăciune se ajunge la Dumnezeu; prin rugăciune dobândim smerenie, răbdare şi tot lucrul bun." (Între Iadul deznădejdii şi iadul smereniei)




.

Lecţia de iubire sau despre o altfel de dragoste

Între Valentine's day şi Dragobete, Biserica ne cheamă să ne aşeze înaintea simţirii o lecţie adevărată despre iubire - iubirea tatălui din pilda fiului risipitor. O lecţie pentru părinţi, copii, soţi, dascăli, iubiţi, săraci, bogaţi...

N-ar fi pentru prima oară când ne contrariază, oarecum, parabolele biblice. Parabola de astăzi o ştim cu toţii, ne e proaspătă în gând şi auz.
Cu mintea şi puterea noastră de oameni care trăiesc voit dezamăgirea şi trădarea la intensităţi maxime, i-am fi dat dreptate deplină tatălui să-l izgonească pe fiul neascultării. Să-l dezmoştenească. Să-l renege, ca pe unul care şi-a făcut de ruşine familia prăpădindu-şi avuţia cu oamenii de nimic, trăind în plăceri murdare şi desfrâu. Autoritatea sa de tată, nesocotită, înfruntată, rănită, avea tot dreptul să pedepsească crunt.
Dar, nu! Surprinzător, tatăl n-a simţit nicio clipă dorinţa de răzbunare, n-a vrut nicio clipă să facă dreptatea pe care fiul cel mare şi cuminte - şi probabil toţi ceilalţi - o cereau.
Tatăl a iubit! A iubit cu o altfel de iubire.
Iubirea lui s-a rugat şi a crezut.
Iubirea sa nu s-a lepădat şi nu a trădat.
Iubirea sa a îndurat.
Iubirea lui a plâns şi a iertat.
În nebunia iubirii lui, tatăl l-a aşteptat mereu în prag pe cel plecat. Şi înainte ca vederea, ca ochii cei trupeşti să i-l aducă-nainte, sufletul plin de dor al tatălui l-a simţit...."şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat."
Oh, ce taină adâncă a iubirii desăvârşite! Partea de suflet sădită-n fiul cel rătăcitor se revendica întregului...dragostea cea vie a tatălui o aducea înapoi...

Mi-am închipuit de multe ori această scenă, a reprimirii fiului acasă...l-am văzut pe tatăl alergând desculţ înainte-i...acoperemântul i-a alunecat de pe cap...arşiţa şi emoţia i-au răsărit pe frunte broboane mari de apă...mâinile, ridicate spre cer, s-au coborât, tremurânde, pentru a îmbrăţişa grumazul fiului prăbuşit la picioarele sale...şiroind, lacrimile tatălui spălau deopotrivă colb şi vină şi ruşine...

Cu-atât mai mult îmi place să "văd" imaginea aceasta cu cât cred că Tatăl m-a aşteptat, cândva, şi pe mine aşa.
Şi mâna Lui, şi sărutarea Lui, şi dragostea Lui întreagă îmi înlănţuiesc grumazul şi astăzi, mie, celei mai risipitoare dintre copiii Lui.





.

Lecţia de smerenie

Evanghelia de astăzi mi-e tare dragă.
Mi-e drag vameşul, mi-e drag curajul său. Şi mi-e exemplu. Deşi ştia că n-are ce să aducă Domnului, că n-are jertfe şi nici fapte bune ca fariseul, a venit, gol şi golit, înaintea Lui. Durerea sa lăuntrică pentru păcatele săvârşite l-a târât la templu. L-a îngenunchiat şi l-a făcut să mărturisească.
Bietul vameş ştia exact cine este el...ştia că are o meserie ingrată, ştia că nu e deloc iubit de lume. Simţea că nu făcea bine ce făcea, dar era, poate, într-o ascultare pe care nu o putea nesocoti. Pâinea aceea necinstită pe care o aducea acasă era totuşi hrana copiilor săi (oare ne e străină întru totul povestea vameşului? oare câţi dintre noi n-am făcut compromisuri de-a lungul vieţii noastre? compromisuri la servici...compromisuri în familie...compromisuri între prieteni...compromisuri în credinţă...compromisuri cu noi înşine...).
Importantă este însă revenirea vameşului. Recunoaşterea neputinţei de a fi drept înaintea lui Dumnezeu. Căinţa. Lacrima. Tânguirea. Şi strigătul de ajutor: "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!".
Tot acest strigăt spre Dumnezeu al vameşului, amestecat cu căintă şi multă durere, are efect miraculos, căci Domnul îl ascultă, îl vindecă, îl uşurează, îi ia povara instantaneu. Şi mai mult de-atât, îl întoarce îndreptat la casa lui.
Îndreptarea dăruită vameşului va fi însemnat început bun. Lacrimile pocainţei i-au fost botez. Reablitare. Reprimire. Reiubire.

Pilda nu ne spune cum s-a întors fariseul acasă. Ne gândim însă că singura lui plată a fost mulţumirea de sine, eul său şi mai hipertrofiat, ochiul lui şi mai orbit de strălucirea de metal ieftin a faptelor sale părut bune.
Pentru fariseu, lumea se împărţea în el şi ceilalţi oameni. Pentru fariseu, lumea ar fi putut înceta să existe începând cu acel moment, ceilalţi ar fi putut să dispară. Îi era suficient cu el însuşi, cu familia sa perfectă (care probabil făcea aceleaşi "fapte bune"), cu actele lui de credinţă: dreptatea, fidelitatea, postul, zeciuiala. Dar, ah, cât de greşit gândea fariseul...în ce mare înşlare era! Căci se făcea părtaş unei credinţe formale, îngheţete, moarte. Cu toate demersurile sale de faţadă, fariseul falsifică sensul credinţei! Căci toate aceste fapte nu ar fi trebuit să-l despartă de semeni, ci să îl apropie lor. Trebuiau să îl facă viu, fierbinte, trăitor, nu doar împlinitor mecanic, rutinat al unor reguli.
Avem tendinţa să-l acuzăm pe fariseu, însă de multe ori suntem ca el. Ne place să ieşim în faţă cu faptele noastre bune, cu credinţa noastră care dă lecţii, cu ceea ce cunoaştem, cu ce posedăm.
Dar uităm că atunci când implicarea noastră în Biserică se rezumă la participarea la Sfânta Liturghie, suntem ca el. Când ne sunăm părinţii scurt, prea obosiţi cu ale noastre, doar ca să nu ne reproşeze că n-am sunat, suntem ca el. Când ne rugăm scurt şi egoist, suntem ca el. Când strecurăm în palma întinsă a cerşetorului câţiva lei doar ca să nu se mai ţină după noi, suntem ca el. Când îi judecăm pe ceilalţi şi îi osândim, suntem ca el.
Suntem de prea multe ori farisei şi de prea puţine vameşi...

La părintele Nicolae Steinhardt am găsit un pasaj minunat pe care îl pot lega atât de bine de pilda duminicii acesteia: "De aceea, fraţi creştini, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una sau mai multe metanii. Bune sunt şi acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul.
Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul a venit pe pământ nu pentru a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om pentru ca noi să ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupşti, să ne putem îndumnezei. Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice."(Dăruind vei dobândi)

Vameşul chiar stă la vamă astăzi pentru noi: ne deschide, odată cu Triodul, drum de căinţă, de lacrimi, de rugăciune, prin Post, spre Înviere.
Doamne, milostiv să ne fii şi nouă, păcătoşilor...!

Poveste despre purtarea poverilor

Trăim într-o lume plină de frământări. De luptă. De neîncredere. Vremuri tulburi. În lume, veşti de războaie. Aici, războiul cel dintre noi.
Scumpirile ce se vestesc dau din nou apă la moara celor care fac din lamentări şi jeluiri un mod de a fi.
Nu, nu e uşor, e drept...Nu e uşor să fii calm şi zâmbitor când pui pe masă, înaintea copiilor, hrană puţină şi săracă. Dar adevăraţii săraci nu se plâng, ei ştiu mereu să fie mulţumitori şi bucuroşi şi pentru mult şi pentru puţin.
Ne lamentăm noi, cei pe care suficienţa şi comoditatea ne-au învăţat să credem că îndestularea nu e un dar, ci ceva care necondiţionat ni se cuvine.

Cu ceva timp în urmă, am citit o povestioară care ar putea fi o lecţie. Şi cu lecţia aceasta făcută, n-ar trebui să ni se mai pară grea povara acestor zile şi vremuri tulburi. Măcar până trece ispita.

Nădejdea şi răbdarea sunt daruri, de asemena. Ca şi pâinea pe care o punem pe masă...

După ce zvonul că la marginea Betleemului se născuse Mesia-Mântuitorul cuprinse tot ţinutul Iudeii, într-o zi sosiră la peşteră doi măgăruşi. Erau obosiţi şi slăbiţi iar spinările le erau roase de greutatea sacilor cu care stăpânul lor, morarul, om aspru şi nemilostiv, îi încărca zilnic.

Îi auziră pe păstori vorbind despre Regele Regilor şi veniră şi ei degrabă...

Rămaseră pentru o clipă să contemple Pruncul. I se închinară şi se rugară, ca toţi ceilalţi. La ieşire, îi aştepta morarul, ca să le aşeze din nou pe spate povara.

Cei doi măgăruşi se urniră greu, cu capetele plecate în pământ, cu spatele încovoiat de greutate.

- Nu foloseşte la nimic! spuse oftând unul dintre ei, după o bucată de drum. L-am rugat pe Mesia să-mi ia povara...şi uite, n-a făcut-o!

- Eu, spuse celălalt, I-am cerut puterea de a o duce în fiecare zi...

Dacă cineva îţi spune "viaţa e grea", întreabă-l: "în comparaţie cu ce?"...

Surprize pentru cititori de la Editura Iona

Ena&Alexandra şi Editura Iona ne invită la un concurs cu premii minunate:

Cântarea lui Nicolae: povestea Imnului Trisaghion
Povestea Sfântului Ierarh Nectarie, Făcătorul de minuni
Hristologia - Sfântul Nectarie al Pentapolei



Mai multe despre concurs, dar şi alte lucruri interesante veţi descoperi pe site-ul editurii.
Poftiti la citit!

Hristos a înviat, Înalt Prea Sfinţite Bartolomeu!

Clătit în lacrimile inimilor ca-ntr-o altă baie a botezului, sufletul plin de dor de Cer al Prea Sfinţitului Părinte s-a-ntors Acasă...
Astăzi, tărâna s-a scurmat nu ca un hău, ci ca alt pântece, de altă mamă, pentru a-i primi trupul greu de ani, de viers, de trăire, de iubire, de suferinţă.

Chiar de pleci, Stăpâne, ne laşi toate: scrisul, bucuria ascultării, povaţa, înţelepciunea, blândeţea, graiul frumos... ne iei doar rugăciunea de pe buze, ca să o faci împreună-cântare de bucurie, de mulţumire şi nădejde Acolo unde toate se ascultă, se primesc şi se plinesc.

O ultimă sărutare, ca o pecete, ca o promisiune...

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

"Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a se depăşi până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui.

Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale."

(Bartolomeu Valeriu Anania)

(foto preluată de pe Victor Roncea Blog)