Sfântul Ilie, apa şi focul

Drag mie din copilărie - când mă uitam mereu înspre cer când tuna şi fulgera, doar, doar l-oi zări pe Sfântul Ilie, chiar dacă bunica ţipa mereu să intru în casă când e "vreme mare" - Sfântul astăzi prăznuit m-a fascinat mai târziu cu altceva decât cu fulgerele şi cu ploaia: cu rugăciunea care pogoară foc din cer- III Regi 18, 22-39 şi cu puterea simţirii prezenţei lui Dumnezeu- III Regi 19, 11-12.

Am învăţat de la Sfântul că rugăciunea puternică, la fel cum poate muta muntii, poate aprinde şi apa, vrăjmaşă declarată a focului, nu printr-o chimie ciudată ci prin proba încrederii neclintite şi nelimitate în cuvântul şi făgăduinţa Lui Dumnezeu.
Şi-am mai învăţat de la Sfântul că prezenţa lui Dumnezeu nu este nici cutremur, nici foc, nici vijelie, ci adiere de vânt lin...şi de câte ori mă inundă bucuria privind florile, răsăritul, iarba crudă, zăpada, copiii jucându-se fără grijă, de câte ori mi se încăzeşte sufletul în prezenţa unui om bun ştiu şi simt că Dumnezeu e linişte, bucurie, pace, dragoste.
E adiere de vânt lin...