Mormântul înflorit

8 mai 2010.

Zi de hram - Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan - şi de prăznuire - Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare - zi de îndoită bucurie la Mănăstirea Prislop, în Silvaşul Hunedoarei. La sfânta Mănăstire Prislop, unde a ales să se aşeze în ţărână, pentru o vreme, bunul nostru Părinte Arsenie Boca.
Am sosit la Mănăstire înaintea zorilor, căci plecasem de-acasa în miez de noapte. Fără răbdare, am urcat într-un suflet cărarea străjuită de brazi ce ducea în poiana cu cimitirul. O lumină de vis, argintie, poleia crucile simple, din lemn : Paisia monahia, Mariami monahia, Anastasia monahia, Zamfira monahia...Arsenie ieromonahul...
Mormântul Părintelui...
Îmbrăcat în flori. Şi în dragoste. Scăldat în lumina lunii şi-a făcliilor aşezate covor alăturea. Şi a lacrimilor de bucurie şi recunoştinţă.
Am ajuns la crucea Părintelui, am sărutat-o şi am îmbrăţişat-o aşa cum îmbrăţişezi un om drag. Drag îmi e Părintele, căci stă la începutul drumului meu spre cunoaşterea şi pătrunderea celor duhovniceşti şi sfinte. Vin la el ca la un părinte drag, ca la un tată. Îl rog, îl întreb, îmi mărturisec nedumerirea sau teama sau bucuria şi îi cer ajutorul. Şi ajutorul nergreşit vine, la momentul trebuinţei lui, spre folosinţă, înţelepţire sau îndreptare.
De la mormânt am plecat spre peşterea Sfântului Ioan de la Prislop. În urmă, rândurile pelerinilor se îngroşau pe măsură ce se lumina de ziuă.
Spre grotă, drumul era anevoios şi alunecos din cauza ploii din ziua trecută. Se înainta în tăcere şi nu mulţi au avut îndrăzneala de a coborî.
Surprinzător, în peşteră era cald şi lumina candelelor arunca umbre alungite pe peretele de stâncă. Am zăbovit o clipă acolo, încercând să-mi dezgheţ picioarele, apoi am urcat înapoi, spre pădure.


Ca-n şoaptă, lumina pătrundea întunericul, destrămându-l. Încet-încet, pădurea prindea viaţă. De după coasta dealului răsărea soarele, minunată privelişte, care mi-a adus în minte o spusă a Scripturii : "...şi El e ca un mire ce iese din cămara sa...".
Mirosea a pamânt reavăn şi a frunze. Şi a primăvară. Frunzele, de un verde crud, picurau boabe de rouă. Cântecul cucului răsuna, suveran, în toată pădurea; în zeci de ecouri, răspundeau păsări în felurite triluri. Minunată simfonie a creaţiei, pădurea - cu toate ale ei - sărbătorea...
Înaintând pe potecă, am ajuns într-o parte a dealului de unde se vedea curtea mănăstirii, biserica, clopotniţa şi toate împrejurimile, până departe. În zare, cerul se unea cu pamântul. M-am aşezat pe o piatră, lângă un trunchi gros de copac, în bătaia soarelui. În câteva ceasuri avea să înceapă Sfânta Liturghie...
Orele au zburat fără să am senzaţia că timpul trece şi s-a apropiat vremea întoarcerii acasă. Cu inima strânsă, asemeni celui care pleacă dintr-un loc împotriva voinţei lui, am urcat din nou la cimitir, să-mi iau rămas bun.
Părintele primea, în continuare, pelerini. Soarele scălda blând pajistea şi mormântul, făcând mai albe florile care îl străjuiau.
Cu privirea şi cu tot sufletul am îmbraţişat locul...rămas bun, Părintele meu drag, rămas bun!
Şi în suflet mi-au înflorit bucuria şi nădejda, albe ca florile de pe mormânt.