Dar de la Sfântul Luca

 În seara aceasta, târziu, am aflat şi eu, nespus de bucuroasă, că Sfântul Luca vrea să călătorească la Anca, la Cluj, care a spus aşa:
 "Să dea Dumnezeu să ajungă aceste minunate daruri acolo unde este cea mai mare nevoie de ele! Doamne ajută!".
Dragă Anca, nimic nu-i întâmplător...se pare că micuţul tău Luca l-a aşteptat şi-l va ospeţi pe Marele Luca...
Să vă fie de mare folos şi mângâiere!

Lasă-mi un semn pe laportilecerului@yahoo.com, ca să putem lua legătura. Şi mi-ar place să-mi scrii, când vei putea, două rânduri despre "întâlnirea" ta cu Sfântul Luca al Crimeei.

Dar de blog

Despre viaţa Sfântului Luca al Crimeei, ierarh, mărturisitor şi doctor fără de arginţi, urmaş al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar, pătimitor pentru credinţă în temniţele bolşevismului, păstor şi învăţător, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit pătimirea, fiindcă mult curăţeşte sufletul"!

Fragmentul de mai sus este din prefaţa cărţii "Am iubit pătimirea", care s-a făcut începătură, după cum scriam aici, legăturii mele cu Sfântul Luca, Doctorul. 
Şi pentru că îi sunt datoare Sfântului, pentru că s-a făcut arătat în viaţa mea aproape fizic, pentru că a fost lângă mine de câte ori, deznădăjduită, l-am strigat - în boală, în neputinţă, în nevoie de sfat, în mângâiere, pentru că i-am simţit lucrarea în toţi cei care, cunoscându-l, s-au încrezut în puterea şi ajutorul lui, vreau cumva să-i mulţumesc.
Vreau să îi mulţumesc prin rândurile acestea,  vreau să-i mulţumesc mărturisind despre bucuria de a-l cunoaşte şi avea între Sfinţi şi vreau să dăruiesc şi altora din prea plinul cu care Sfântul mi-a umplut sufletul.
 Aşa că astăzi, la 18 ani de la aflarea sfintelor sale moaşte făcătoare de minuni întregi şi binemirositoare (la 35 de ani de la adormirea sa), ofer un (în) dar de blog: cartea autobiografică "Am iubit pătimirea", apărută la Editura Sofia în 2006, cartea Viaţa, Canonul, Acatistul Sfântului Luca al Crimeei şi o icoană a Sfântului.

Vi le dăruiesc cu drag şi cu bucurie şi rog pe Sfântul Luca să poposească, dimpreună cu micuţul meu dar, acolo unde va fi cea mai mare nevoie şi aşteptare.
Aştept să vă doriţi să fiţi dăruiţi şi să lăsaţi un comentariu la postare până în data de 25 martie 2014, când cărticelele şi iconiţa vor alege casa şi sufletul în care să se-aşeze...

"Pe 17 martie 1996, la biserica Tuturor Sfinţilor din Simferopol s-au adunat membri comisiei, arhierei, preoţi, egumeni şi monahi din Crimeea. După cum ne-a spus arhiepiscopul Lazăr, noaptea, după rugăciunea şi slujba aghiasmei, au plecat la mormântul Arhiepiscopului. Era o noapte îngheţată şi bătea vânt puternic. Au săpat şi au găsit sfintele moaşte. Când arhiepiscopul Lazăr a coborât în mormânt şi a luat în mâini moaştele, vântul a încetat dintr-o dată. S-a lăsat o linişte adâncă. Toţi aveau lumânările aprinse, îngenunchiaseră şi priveau emoţionaţi. 
Cântau Sfinte Dumnezeule strămutând moaştele în biserica cimitirului, afierosită Tuturor Sfinţilor. Lângă biserică, o femeie demonizată a început să strige: "Prea Sfinţite, nu mă chinui, lasă-mă!"
Părintele Vaslav, parohul bisericii, ne-a spus: Sfintele moaşte au rămas trei zile în biserica noastră, într-un chivot special. În dimineaţa primei zile, când am deschis uşa, toată biserica se înmiresmase. Au existat oameni care s-au tămăduit atunci..." (Arhimandritul Nectarie Antonopoulos - Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginţi)

Raiul din pustie

Acum câţiva ani, nu mulţi, într-o dupămasă rece, poposeam în casa unei prietene dragi la o poveste şi la o cană de ceai parfumat şi fierbinte. 
În cămăruţa ei mică şi primitoare, plină de icoane şi cărţi, cu miros amestecat de poame şi tămâie, cu luminări palide de candelă, în liniştea şi pacea aceea de chilie de maică l-am întâlnit întâia oară pe Sfântul Luca al Crimeei, Arhiepiscopul, Doctorul fără de arginţi. 
În raftul de cărţi am găsit "Am iubit pătimirea", însemnările Sfântului Luca despre viaţa sa, din copilărie şi până în anul 1946. Însemnările acestea aveau să devină autobiografia unui Sfânt...
Am citit cartea pe nerăsuflate, am trăit-o filă cu filă, m-a marcat adânc, aşa cum demult, pe la începuturile mele într-ale credinţei mă marcase "De la moarte la viaţă" a părintelui Paulin Lecca.
De-atunci, Sfântul Luca mi-a rămas în suflet. 
L-am simţit aproape mereu, l-am simţit "al meu" din multe motive, unul din ele fiind faptul că şi eu exercit profesiune medicală. Şi mi s-a stârnit un dor tainic de a-l cunoaşte mai bine şi de a ajunge, cândva, să mă închin sfintelor sale moaşte. 

"Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini"...e un verset din Psalmi în care cred cu toată tăria. Căci i-am făcut cunoscut Domnului dorul meu de Sfântul Luca, iar El a rânduit ca în concediul de la sfârşitul verii trecute să ajung la Mănăstirea Sagmata, în Grecia, unde este ocrotită, odor de mare preţ, tocmai inima cea bună şi iubitoare a Sfântului Luca al Crimeei.
Aveam de gând de mult să scriu despre această călătorie, am pus deoparte gânduri, impresii, am ales şi pozele, pregătind postarea. Nu ştiu, însă, de ce am amânat atât...sau ştiu: pentru ca să ajung cât mai aproape de 18 martie, ziua în care s-au aflat întregi şi binemirositoare Sfintele moaşte ale Sfântului Luca, Doctorul.

De pe vârful Sagmationului pe care este aşezată Mănăstirea Schimbarea la Faţă, lumea pare măruntă şi neînsemnată, drumurile (adevărate provocări, pe care maşina 4x4 le-a străbătut cu greu şi mare travaliu) potecuţe ca-n poveştile cu omuleţi şi marea cea mare un ochi de apă, abia răsărit...
În vecinătatea nesfârşitului cer şi a măreţiei Sfântului Luca, tu însuţi te simţi un fir de praf, agăţat cu toată forţa de poala nevăzută a veşmântului dumnezeiesc, ca să nu te spulbere cumva atâta fericire - fericirea de a atinge Sfinţii şi de a te face una cu ei în cântările de slavă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu.

Aici începe urcuşul către Mănăstire...

 ...şi aici se sfârşeşte

Iar aici, începe raiul. Raiul din pustie...
Sfânta Mănăstire Sagmata, una dintre cele mai vechi din Grecia, păstrează nepreţuite comori - moaşte a peste 200 de sfinţi şi inima Sfântului Luca al Crimeei

Paraclisul Sfântul Luca, construit în curtea mănăstirii, adăposteşte fotografii ale Sfântului din diverse momente ale vieţii - poze ale familiei, poze din timpul profesoratului şi activităţii de medic, poze de pe front şi din timpul detenţei, din vremea arhipăstoririi şi, de asemenea, desene şi tablouri, cărţi de chirurgie şi studii, schiţe, instrumente medicale.

În faţa altarului din Paraclis, la loc de cinste, inima Sfântului Luca odihneşte într-o răcliţă de argint. Deasupră-i, mitra arhierească şi engolpionul.

 O inimă care s-a dăruit în întregime lui Hristos, o inimă care a trudit în rugăciune pentru poporul rus şi lumea întreagă, o inimă care a suferit împreună cu suferinţa miilor de bolnavi pe care i-a tămăduit. O inimă  nedespărţită de dragostea lui Dumnezeu nici chiar de urgia comunistă, care a semănat fără milă moarte în rândurile celor care credeau şi mărturiseau.

Nu pot să spun în cuvinte cum a fost să îmbrăţişez inima Sfântului meu drag Luca.

Cum a fost să-i spun ce aveam în suflet, câtă bucurie, cât dor. Cum a fost să-i povestesc despre ai mei şi să-l rog să-i vadă, să-i ia în grijă, în braţe.

 În Paraclisul mic, înaintea sfintelor moaşte, eram doar noi, cei trei care urcaserăm cu greu, dar cu dor, să-l cunoaştem pe Sfântul Luca... 

Şi bucuria era fără margini, mai mare parcă decât bucuria din ziua Învierii şi mai adâncă decât taina care ne-a mânat dintru început spre această întâlnire.

O cafea în aşteptare. Cumpătarea

Bună dimineaţa!
Cafeluţa este gata! Şi pentru că este vremea postului, astăzi am pregătit o povestioară despre cumpătare. 
Poftiţi de vă serviţi!

Sursa foto Google

Un tânăr vultur mândru şi puternic se înălţase în aer spre pradă, când, deodată, săgeata vânătorului îi opri zborul şi aproape îi reteză aripa dreaptă. 

Prăvălit din înălţime într-o dumbravă, după zile de chinuri grele, vulturul îşi văzu în cele din urmă rana vindecată de balsamul naturii atotlecuitoare.

Când simţi că poate din nou să zboare, ieşi afară din tufişul-adăpost, întinse aripile, dar abia se putu înalţa câţiva metri de la pământ după o pradă ce altă dată nici nu o lua în seamă.

Adânc abătut, se lăsă pe o stâncă joasă, aproape de un pârâu. Privi spre înaltul cerului şi o lacrimă de durere pică din ochiul lui mândru...

Tocmai atunci, foşnind printre ramuri, o pereche de porumbei guralivi coborî pe nisipul auriu. Cercetând împrejurimile, porumbelul îl zări pe cel adânc întristat şi se avântă prietenos spre el:

- Fii vesel, prietene! Ce-ţi lipseşte, oare, ca să fii fericit? N-ai toate la îndemână? Ramura nu te apără de văpaia zilei? Nu poţi să ridici pieptul spre lumina amurgului, stând pe muşchiul moale de lângă pârâu? Te plimbi prin roua proaspătă a florilor şi din belşugul tufişurilor îţi culegi mâncare aleasă. Şi-ţi stâmperi setea uşoară în izvorul argintiu. 

Oh, prietene...! Adevărata fericire este cumpătarea. Şi cumpătarea găseşte pretutindeni ceea ce-i trebuie.

- Oh, înţelepte...! grăi vulturul. Şi serios şi grav, se cufundă şi mai adânc în sine însuşi: "Oh, înţelepciune! Vorbeşti printr-un porumbel...!"

(După J.W. Goethe - Vulturul şi porumbelul)

Recomandare de articol

"În DEPOZIT stau pe rafturi poveşti despre călătorii, sfaturi de viaţă, produse fabuloase, personaje incredibile. Ocazional se rătăcesc pe-aici istorii perfect adevărate despre media şi comunicare, emisiuni de televiziune şi articole din reviste."

E descrierea unui blog, pe care o face autoarea lui, Ana Maria Caia. L-am descoperit recent şi am citit acolo, pe lângă alte lucruri interesante, un articol pe care l-am adus aici şi pentru voi:

Tot Biserica e de vină

Ce e scris de-aici încolo e, de fapt, un autodenunţ. Eu sunt acel copil “îndobitocit” de mic în biserică. La 4 ani înţelegeam mai multe despre moarte decât ştiu acum copiii de 14 ani. La 5 ani ştiam ce e Raiul, ce e Iadul şi consumasem deja imaginile “înfricoşătoare” zugrăvite pe mănăstirile bucovinene. Mai mult, m-am născut în Mănăstirea Neamţ şi vecinătatea asta m-a dus zilnic la biserică. La un an jumate făceam mătănii, da, sunt acel copil “umilit” în faţa icoanelor. La 2 ani, părinţii “mă abuzau” ţinându-mă la slujba de Paşte şi de Crăciun. La 10 ani citeam cu spor Biblia şi aveam nesfârşite discuţii despre religie. Aveam habar de toţi sfinţii, pictam icoane şi ştiam slujba pe de rost. Ba mai mult, oroare, citeam şi toate cărţile pentru copii, cu poveşti “terorizante” religioase, pe care mi le aduceau prietenii noştri scumpi, familia Osz, familie de medic şi pastor adventist.
Eu sunt copilul acela “cu probleme psihice” din pricina viilor descrieri ale Iadului din operele Sfinţilor Părinţi. Am fost “expusă” la toate sincerităţile cărţilor religioase şi am asistat la discuţii intense despre păcat şi societate dintre tata (preot), mama şi duhovnici vestiţi ai Moldovei. E adevărat, n-am fost expusă la MTV şi la revista Bravo, nici la certuri în casă, nici la medii idioate, ceea ce înseamnă că părinţii mei m-au “discriminat” şi “izolat social”. Eu sunt copilul acela “habotnicizat” prin mersul pe la mănăstiri din patrimoniul UNESCO şi prin vizionări de filme plicticoase, cum ar fi Andrei Rubliov.
Eu sunt copilul ăla “pupător de moaşte”, târâtă la sărbători şi cu capul împuiat de atâtea prostii care nu servesc la nimic, la absolut nimic, nouă, oamenilor veşnic de succes şi veşnic învingători, care n-au nevoie niciodată de nici un sprijin de nicăieri pentru că suntem buricul universului. Eu sunt copilul acela “abandonat” în ghearele unor duhovnici care sunt mai răi decât nişte criminali, pentru că ştiu să asculte ce ai pe suflet şi ce n-ai spune niciodată nimănui. Şi nu te toarnă lumii, atunci când nu vrei să fii expus, culmea, pentru că există fiinţe omeneşti şi cu un alt profil decât al Biancăi Drăguşanu.
Eu sunt copilul ăla “deformat pe viaţă” pentru că a învăţat de mic că răul e rău şi binele e bine şi păcatul nu e ceva ce trebuie sărbătorit, ci ispăşit. M-au “distrus” cu lungi explicaţii, de mică, despre consecinţele faptelor noastre şi despre regretul necesar după ce faci o porcărie, despre răul pe care ţi-l faci urând şi răzbunându-te.
Le-am făcut pe toate, da, eu sunt acel copil care a trăit tot ce e mai cumplit în ţara asta, adică educaţie religioasă şi mers la biserică. Nici nu mai e nevoie să fie încă unul, eu sunt exemplul perfect, de manual, poftiţi, dragi specialişti în chestiuni spirituale, de mă analizaţi.
Cum am ajuns totuşi mare, o să încerc să vă explic şi cu vocea mea ce au produs în mine toate faptele de mai sus.
Nu mi-e frică de moarte şi de morţi. Mă pot gândi la cei care au plecat dintre noi cu dragoste şi seninătate, fără să mă nimicească anxietatea şi durerea. Trăiesc ca şi cum e o lume dincolo, adică ceva mai bun înspre care fiecare fiinţă omenească trebuie să aspire. Dacă lumea de dincolo nu este, nu o să am cum să fiu dezamăgită de asta, dar ştiu că viaţa mea e o aspiraţie spre ceva mai bun şi mai frumos.
Am răbdare, o răbdare clădită în biserică, soră cu speranţa. Când o iau razna, îmi mai pun nişte răbdare în mine şi asta îmi foloseşte să am, chiar în cele mai mizerabile situaţii, puterea să zâmbesc şi să merg mai departe.
Nu mi-e frică de oameni, nici de un posibil rău din ei. Păcatele sunt nişte manifestări ale naturii omeneşti, nişte alegeri, nişte căderi, nu sunt Răul absolut. Cât ar fi de ticălos cineva, el e om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşa lumea îmi este “mai deschisă”.
Am învăţat să gândesc şi m-am îndreptat spre filosofie prin lecturile religioase, mai accesibile copiilor şi celor foarte tineri, decât operele filosofilor. Am avut o bază solidă care m-a făcut să înţeleg filosofia europeană uşor şi să îi dau o interpretare uneori aparte. Am învăţat să nu mă sperii de îndoieli şi de incertitudini, să le folosesc pentru a progresa.
Am învăţat să mă deschid în faţa unor străini, să pot fi sinceră, să-mi asum trecutul şi faptele constructiv, nu aruncându-le ca pe un balast, ci reparând cât şi ce se poate din ele.
Ştiu să nu urăsc, să îmi exteriorizez (uneori prea mult) durerea şi dezamăgirea, dar să nu ajung niciodată la ură. E toxică.
Mă gândesc adesea la Dumnezeu şi la minunile lumii în care trăim. Nu mă pot abţine. L-am găsit acasă la mine, în bătrâna mănăstire Neamţ şi la moscheea Albastră, la templul budist din Chiang Mai, ba chiar şi la British Museum. Cred că era de fapt, geografic aşezat, în inimile celor care se rugau în aceste locuri.
Găsesc tot timpul, chiar dacă uneori greu şi târziu, un motiv bun să iert. Încercaţi, vă rog, să iertaţi ceva de neiertat numai ca să vedeţi câtă bucurie vă veţi produce.
Cred în egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Nu mi-e scârbă de boală, sărăcie, neputinţă. Nu la nivel declarativ. Ştiu să dau sărmanului ori celui în nevoie şi să nu cumpăr ca o purcică umflată tone de lucruri pe care să le arunc, să le stric, să le irosesc. Când mă simt tâmpită de cap de lăcomie (probabil cel mai comun păcat al lumii de azi), îmi amintesc de chipul schimonosit al cămătarului gata să se ducă în iad, din pridvorul bisericii unde slujeşte tata. Şi parcă îmi mai trece.
Ştiu să fiu singură cu mine şi să mă gândesc. În tăcere. Şi asta preţuiesc în viaţa mea foarte mult.
P.S. O adolescentă a fugit de-acasă şi duhovnicul ei e de vină, dimpreună cu credinţa în Dumnezeu, biserica şi orele de religie. Dacă toate acestea nu existau, adolescenţa era o perioadă mai puţin dificilă, familia ei mai armonioasă, şcoala mai bună, părinţii mai grijulii, societatea mai puţin deprimantă şi desigur, ea n-ar fi plecat niciodată de acasă. Totuşi, o rugăminte pentru cei care scriu cu numele ei în titlu, articole cu mare trafic. Google, spre deosebire de biserică şi duhovnici şi sfinţi, nici nu uită, nici nu iartă. Când scrieţi bălăriile alea cu presupuneri despre viaţa ei, gândiţi-vă cât de uşor îi va fi fetei salvate de voi.  Le vor citi peste 10 ani pretendenţii ei, viitorii socri, angajatorii şi colegii. Sigur, dacă se va duce la mănăstire asta nu contează, pentru că acolo nici nu te judecă, nici pe Google nu-l întreabă.

O cafea în aşteptare. File de jurnal

Bună dimineaţa la cafeluţă!

Recitesc o carte pe care mi-am cumpărat-o acum câţiva ani - Biografia unui destin misionar. Jurnalul părintelui Alexander Schmemann - şi pe care am citit-o atunci dintr-o suflare, nu pentru că s-ar fi citit uşor, ci pentru că nu pridideam să mă mir văzând că-mi tălmăceşte frumos şi adevărat răspunsuri la întrebări sau nedumeriri sau că-mi confirmă şi lămureşte simţiri ori bănuieli. 
O recitesc ca şi când aş citi-o prima oară, deşi e plină de sublineri şi observaţii pe care le-am făcut, după obiceiu-mi, o redescopăr şi îmi propun să trec mai conştientă şi mai mulţumitoare prin fiecare nouă zi.

Sursa - Google

Vineri, 9 martie 1973

...

Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea, etc. şi de aici incapacitatea de "a trăi", pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.

Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete - toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt modul pentru care cineva acţionează sau gândeşte. 

Doar în această realitate a vieţii Dumnezeu Se revelează, iar nu în acte şi gânduri.

Din această cauză Julien Green are dreptate când afirmă: "Totul este altundeva" - "Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite".

 La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită, cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, deoarece ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria.

Luni, 2 aprilie 1973

....

Primăvara este blândă, aproape umilă. O duminică ploioasă. Liniştea, pustietatea acestor sătucuri. Bucuria vieţii trăite dincolo de activismul superficial, bucuria care este esenţa vieţii...Şi în noaptea târzie, ploaia, luminile şi viaţa din spatele ferestrelor luminate. 

Dacă nu ne este dat să simţim toate acestea, ce pot însemna cuvintele "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim...?"

Unde se avântă vulturii

Hotar între cer şi pământ, cuib de rugăciune neîncetată şi de veghe neadormită, meterez al trăirii şi simţirii româneşti, munte duhovnicesc străjuind Valea Frumoasei. Mănăstirea Oaşa.

În obştea nu foarte numeroasă, mai dârji în hotărâre decât asprimea traiului de munte şi mai blânzi la suflet decât cea mai dulce adiere de primăvară, monahii împlinesc tainica rânduială lăsată de veacuri pentru cei care s-au afierosit lui Dumnezeu, uitând lumea: priveghere, rugăciune, muncă, mulţumire.

În biserica mică miroase a tămâie iar la strană se cântă molcom. Din candele, lumina aurie poleieşte totul: catapeteasmă, icoane, zugrăveală, mâna fratelui care întoarce pe rând foile cărţii: "Neînfruntată nădejdea ta, Născătoare de Dumnezeu, având, mă voi mântui. Folosinţa ta agonisind, Preacurată, nu mă voi teme..."
O pace dulce te umple şi te aşează şi pe tine în vadul rugăciunii...

Afară din mănăstire, înapoi şi înainte pădure şi cărare şerpuindă şi la puţină cale, apele lacului, oglinda cerului...cum să nu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru asemenea pământ românesc minunat?

 

Tot la poale de Şurean, sora mai mică a Oaşii, mănăstirea Ţeţ, odihneşte într-o poiană. 
O mână de maici curajoase şi nespus de frumoase, ţin tovărăşie iarna lupilor veniţi până aproape de curtea mănăstirii, iar vara celor mai verzi brazi şi celor mai frumoşi munţi. N-au frică, pentru că le este apărător şi steag Sfântul Gheorghe, purtătorul de Biruinţă.

 Cutreierând, pelerin avid de frumos şi sfânt, te miri, te bucuri, descoperi, mulţumeşti.
 Împreună cu aerul tare respiri deopotrivă frumuseţea cea închipuită de Dumnezeu şi aşezată aici ca o arvună a Raiului şi binecuvântările rugăciunii celei care ţine lumea.