Maternitate (1)

Acrilic pe pânză, 40x40cm

Amintiri şi prinos

Astăzi se face pomenirea Cuviosului Atanasie de la Meteor...prilej de dat timpul înapoi, de uitat la poze şi de ostoit dorul cu imagini şi-apoi cu rugăciune...

Sfinte Cuvioase Atanasie, roagă-te pentru noi!

 

Cred, Doamne...

Îmi place mult cuvântul lui Dumnezeu ales de Biserică pentru astăzi - Evanghelia lunaticului (Marcu 9, 17-32). Pare una a provocărilor, căci ne stau înainte cuvintele "de poţi ceva, ajută-ne..." ale tatălui de copil bolnav şi "de poţi crede, toate sunt cu putinţă..." ale lui Hristos. 
Tatăl se îndoia de puterea lui Hristos, ca unul ce trecuse cu siguranţă dintâi pe la doctori, pe la cărturari, pe la ucenicii Mântuitorului, însă fără nicio nădejde de vindecare. Iar Învăţătorul cunoştea în duh această îndoială. 
Tatăl nu credea, căci de prea multă vreme, făcându-şi credinţa punte pe care umbla pentru izbăvirea copilului său, a ostenit în alergări fără să primescă uşurare. Şi duhul rău îl arunca pe copil în apă şi în foc, chinuindu-l.
 Tatăl nu mai credea, dar voia să creadă. Voia să vadă izbăvirea pruncului şi l-a târât cu durere după sine, la Hristos. Cu ultimele pâlpâiri ale credinţei sale slabe, s-a înfăţişat înaintea Celui despre care auzise că vindecă schiopi, orbi, muţi, îndrăciţi, leproşi şi a strigat : "De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă!...Eu nu pot, Doamne, nici să mai cred...dar Tu ştii...ajută acestei necredinţe!".
Această îndrăzneală a tatălui, această strigare a lui către Hristos îmi dă de două ori putere: puterea de a scăpa mereu în rugăciune la Dumnezeu, chiar şi cu ultimele puteri sufleteşti şi puterea de a recunoaşte necredinţa şi neiubirea mea de Dumnezeu. 
Îmi dă putere să mă văd aşa cum sunt, cu veşmântul sufletului zdrenţuit de neascultare şi păcat, ostenită de cercetarea multor altor cărări, dar dependentă şi atârnată de El.
Hristos nu vindecă azi doar băiatul de boala lui cumplită, ci îi vindecă şi tatăl de şi mai cumplita necredinţă. Şi asta îmi dă nădejde bucuroasă...

Epilog de gând în duminica de astăzi 
 O.K.-ul primit de tatăl fiului lunatic mă îndemnă să nu mai cer şi aştept de la Dumnezeu lucruri obişnuite, ci să-I cer minuni. Lucruri obişnuite ni se întâmplă mereu (viaţa însăşi e o-nlănţuire de lucruri obişnuite) chiar şi minuni ni se întâmplă zilnic. 
Hristos aşteaptă provocarea noastră. Tot ce trebuie să facem este să cerem, strigând, în rugăciune, credinţa cea împlinitoare de minuni! 

Răsărit-a primăvara Postului...

 "Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne curăţim pe noi, fraţilor, de toată spurcăciunea şi Dătătorului de lumină sa-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni."

"Să ne curăţim inima! Să aruncăm afară din ea toate vechiturile prăfuite care s-au îngrămădit înăuntru; să-i spălăm podeaua cu peria, să ştergem geamurile şi să deschidem ferestrele, pentru ca aerul şi lumina să poată intra în încăperea din care vrem să facem un altar pentru Domnul nostru."  
(Tito Coliander - Calea ascetilor)

E post, e pregătire, e aşteptare. 
Dincolo de porţile Cerului, Hristos Se pregăteşte. Aşteaptă. Posteşte cu noi. Posteşte în noi şi ne face truda postului roadă binecuvântată.
Pe dealul Golgotei, Crucea înfrunzeşte a pom de viaţă dătător...

Post cu bucurie să avem, în aşteptarea slăvitei Învieri!

Rămas bun, iarnă!

 M-am străduit, dar nu suficient, să apară şi în luna februarie măcar o postare...într-un final am început-o, dar am terminat-o în martie :).

A trecut şi ultima lună de iarnă, alungată de vremea bună...tare se grăbeşte primăvara să se-ntoarcă la noi, iar eu nu mă supăr deloc!
De fapt la mine a şi ajuns de la începutul săptămânii, pentru că dintr-o cutiuţă fermecată, Lada cu minuni a Aureliei, au început să zboare o mulţime de fluturi gingaşi şi multicolori, iar unul a poposit la mine chiar luni...

O lalea şi trei mămăruţe au avut grijă ca Fluturaşul cel gingaş să ajungă cu bine la destinaţie şi să nu se rătăcească...

Mulţumesc, fetelor şi florilor, pentru aşa dar!

Dimineaţa aceea de luni a-nceput scăldată în soare, pentru că Primăvara îşi scutura cosiţele aurii peste lume...se primenea şi se pregătea să se-ntoarcă acasă, mai avea puţin până să însufleţească cu prospeţimea şi veselia ei lumea. 
Şi zărind deodată Fluturaşul alb-albăstriu-verzuliu zburând grăbit, a alergat după el, să nu i-o ia cumva înainte...

Aşa că, atunci când am deschis uşa ca să iau o gură de aer proaspăt şi să mă bucur puţin de soare, m-am pomenit în faţa ochilor cu Primăvara şi Fluturaşul, ţinându-se de mână...

  

Mulţumesc, Maria, că te-ai îngrijit să îmbraci atât de frumos Primăvara în straiele dragi mie  şi să mi-o trimiţi...!  :)

Şi dacă aţi crezut că dau Iarna afară din casă aşa, fără să-mi iau rămas bun de la ea, vă înşelaţi!

Până la troienele viitoare, am hotărât să păstrez aproape Străjerul, prima mea pânză pictată. 
Pictată cu mare emoţie şi cu gândul la ninsorile copilăriei...

Tâmplarul. Sau lecţia de iertare

Zilele trecute am primit prin e-mail o povestioară care mi-a plăcut şi pe care m-am gîndit s-o aduc şi aici, pentru întelesul ei adânc şi frumos.

Cu siguranţă, de multe ori ne-am aprins de la un cuvânt care ni s-a părut aruncat anume să ne rănească, de la un gest nepotrivit sau de la o întâmplare banală. Mai mult ca sigur, am stat supăraţi sau poate chiar nu ne-am vorbit ceasuri sau zile sau, mai trist, sapătămâni cu un prieten, cu vecinul, cu colega, cu fratele, cu mama sau cu tata, cu soţul sau soţia.

De fiecare dată, cel mai greu este primul pas spre împăcare. De multe ori simţi vina în suflet, dar mândria sau îndreptăţirea te împiedică să fii tu primul care ieşi în întâmpinare. Şi-atunci ai nevoie de un imbold, care să te ajute să faci gestul împăcării, să ceri iertare. Şi imboldul poate fi stăruinţa în rugăciune, un gând bun, o amintire frumoasă, sau...Cineva. Cineva care ştie mereu să ierte şi să iubească. 
Şi acum, povestioara:
 

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. Cearta a început după o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de tăcere.

 Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

- Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.

- Da, a zis fratele mai mare, chiar bine! Am ceva de lucru pentru dumneata.

 Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu...Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd! Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.

 Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vedea, fermierul a  făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.

 Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, a alergat spre fratele mai mare, l-a îmbrăţişat şi i-a spus:

- Eşti un om deosebit! Să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!

 ...Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale.

 - Aşteaptă, stai! i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata...

 - Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit...

Urări şi dorinţi

Mi s-a părut a fi cea mai plină de sens urare, cea mai adevărată şi frumoasă dorinţă. Am descoperit-o, răsfoind într-un moment de linişte a sufletului, eseurile lui Horia Bernea. Am citit-o o dată şi încă o dată şi m-am gândit că mi-ar place să o pot împlini - măcar crâmpeie, bucăţi mai mari sau mai mici, după puterea neîncercată a sufletului meu...
A te desăvârşi înseamnă a deveni, a creşte şi începe cu lucruri mărunte: să râzi, să te bucuri, să încerci, să speri, să cânţi...

"Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeste.
Să creşti florile de foc ale dragostei, să umbli drumul greu sfârşit de osteneală pentru a purta lumina altora, a tuturor, a celor buni şi a celor răi, să suferi pentru ei în candoare şi măreţie.

Ernest Bernea - Cel ce urcă muntele, în volumul "Preludii"