Întâiul Mucenic

.
"Iar Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor.

Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii Duhului cu care el vorbea."

(Faptele Apostolilor cap. 6, versetele 8 şi 10)

Cuvintele lui Ştefan loveau prea tare în orgoliul mai marilor vremii, în ignoranţa lor, în înşelarea în care se complăceau, în abdicarea lor de la Adevăr.
Neprietenii Duhului din a Cărui şi cu a Cărui putere vorbea Ştefan nu au putut răbda cuvântul şi n-au putut căta la faţa lui de înger.
Erau prea arzătoare cuvintele lui, era prea umilitoare pentru ei râvna cu care sute de iudei se adăugau Bisericii celei vii, trăitoare, ieşind dintr-un formalism sec, îngheţat, ucigător de suflet.

Târât în Sinedriu, condamnat cu martori mincinoşi şi apoi scos înafara cetăţii pentru a fi ucis, Ştefan păşea muceniceşte pe urmele Învăţătorului său, suind o altfel de Golgotă.
Dragostea lui Ştefan - bucată ruptă din cea a Mântuitorului pe Cruce - a biruit însă strigătele barbare şi nebunia gloatei...peste ele, cu putere de tunet, glasul lui a răsunat: "Doamne, iartă-le lor păcatul acesta!"
Dincolo de colb, sânge, ţipete, pietre, orbire, deasupra durerii, Hristos a deschis pentru Întâiul Său Mucenic braţele Cerului, braţe părinteşti...

Sfântul Arhidiacon Ştefan se face începătură şirului mucenicesc. Vor fi fost mii în urma lui - pilde de grăitoare dragoste şi jertfă, de călcare în picioare a lepădării de Hristos, de luarea jugului mărturisirii cu preţul vieţii, de curaj creştinesc.
Vor fi fost mii şi mii de-atunci încoace...şi sufletul îmi freamătă mai cu seamă gândind la Sfinţii Martiri Brâncoveni şi la Sfinţii închisorilor comuniste.

Ca să nu fim ruşinaţi la Judecata de Apoi de cei ce-au sfinţit crezul lor cu sânge de martir, ca darul şi harul mărturisirii să nu se ia de la noi, se cere credinţă vie, lucrătoare şi ne-ruşinare în a o recunoaşte în faţa celor ce se vor "sfădi" cu noi, ca odinioară cirenenii şi alexandrinii cu Sfântul Mucenic Ştefan.
Să fim bravi, să nu ne temem a mărturisi, căci frica-i un păcat, spune Părintele Nicolae Steinhardt, iar curajul este o virtute creştinească - "nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei Întemeietor S-a urcat, vitejeşte, pe Cruce".

.

Lasă toate şi aleargă la Betleem...

.


Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. (Matei 2, 1-2)


"Iudeii ar fi trebuit să meargă înaintea tuturor altora întru cinstirea nou-născutului Împărat, dar ei au defăimat harul făcut lor şi pentru aceea s-au întâmplat cele dimpotrivă.
Magii n-ar fi trebuit să vină mai înainte decât iudeii - cei atât de depărtaţi, nu mai întâi decât locuitorii cei din apropierea Betleemului, cei ce până acum nu auziseră nimic despre acest lucru, nu trebuiau să vină mai înainte decât cei crescuţi între prooroci.
Dar fiindcă aceştia din urmă n-au cunoscut norocirea lor, de aceea perşii au întrecut pe locuitorii Ierusalimului.
Pe când iudeii dormeau, Magii au trecut înainte.

Aşadar lor (magilor) să le urmăm noi.
Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum şi ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-L vedea pe El.
Să părăsim lucrurile cele pământeşti, ca şi Magii, care după ce au părăsit Persia, au văzut pe Soarele Dreptăţii.
Aşadar lasă toate şi aleargă la Betleem.

De eşti păstor si te vei duce acolo, vei vedea Pruncul în colibă.
De eşti împărat şi nu te duci acolo, porfira nu-ţi va folosi nimic.
De eşti înţelept, aceasta nu te poate împiedica de a te duce acolo şi a te închina Fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se potriveşte cu înţelepciunea, însă păzeşte-te, ca să nu zici ca Irod numai la arătare: „Şi eu voiesc să merg să mă închin Lui”, iar cu fapta să voieşti a-L omorî..."

(Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la Praznicul Naşterii Domnului)

Sărbători cu bucurie şi cu suflet senin!

Poezie în zeghe

Prezentare de carte şi vizionare de film - 11 decembrie 2011, în faptul serii, în Aula Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu - "Poeţii după gratii".

O seară frumoasă de decembrie, fără ger sau nea, dar cu troiene de amintiri, căci domnul Ilie Tudor, fost deţinut politic în temniţa de la Aiud, ne-a fost oaspete şi povestitor drag, aşezând peste sufletele noastre adăstânde frânturi de suflet şi gând mai albe ca zăpada, frânturi de viaţă curăţată şi sfinţită după gratiile comuniste, gratii care au ţinut ascunse, dincolo de îngheţul lor, cea mai fremătătoare viaţă, cea mai fierbinte mărturie şi mărturisire.

N-o să spun prea multe, de fapt n-o să mai spun nimic, o să transcriu doar un gând mărturisit nouă de domnul Ilie Tudor şi-apoi o să las versurile să tâlcuiască simţiri...

"Mi-e dor de Aiud, de starea de sfinţenie pe care o trăiam, de dragostea până la jertfă pentru celălalt..." (Domnul Ilie Tudor)

Ne vom întoarce într-o zi
(Radu Gyr)

Ne vom întoarce într-o zi,
ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii
cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
cum apele se-ntorc din nori
sau cum se-ntoarce, tremurat,
pierdutul cântec pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...
şi cei de azi cu paşii grei
nu ne-or vedea, nu ne-or simţi
cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
uşori, ţinându-ne de mâni,
toţi cei de ieri în cei de-acum,
cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
în toate dragostele noi
şi-n cântecul pe care şi-l
vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji
şi-n orice geamăt viitor,
tot noi vom sta, tot noi vom fi,
ca o sămânţă-n taina lor.

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
cu vechiul nostru duh fecund,
ne-napoiem şi-n disperări
şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
tot noi vom curge, zi de zi,
în tot ce mânie, ca şi ieri,
va sângera sau va iubi.


Ochii fratelui
(Eugen Măgirescu)

Măi frate, iubite, măi frate.
Peste lume, peste viaţă, peste toate,
Căzuţi dintr-un vis tricolor, dintr-un fulger,
Din braţe albastre de înger,
Sau poate brânciţi de viaţă din spate,
Buluc peste mări de păcate,
Ne-ntâlnirăm, buimaci, pe maidanul cu moarte.
Şi ochii, târcoale rotunde sub pleoape,
Scurmară de-aproape.
În celălat - un semn de întrebare:
Cu care din lume m-aseamănă, oare?

Ne-ntâlnirăm, cruciş, într-o fugă;
Tu - cerşetor, numa-n beţe, eu- slugă.
Pe-o prispă rotundă, un demon dibaci
Ne-ncerca neputinţa-ntr-un şfichi de gârbaci.
Şi noi coboram, după tobă, o scară,
Fără urcuş, fără sfârşit, fără uşi în afară.
Înşurubaţi în vârtejuri afunde,
Nu ştiam nici când ne-om opri, nici unde.

Ce tare doream să te văd! Mă muşcase
Turbarea, în sufet, în carne, în oase.
Eram trepăduş vândut la stăpân
Pe-o claie de bâte şi-o nuntă de vipiere-n sân.
Şi lupii roiau după mine în raite
Cu pofte-ntărâtate, de haite.
Peste tot m-aşteaptă numai chin, numai silă.
Şi cât n-aş fi dat, Doamne, pe-o brumă de milă!
Dar iată,
Deodată,
Tresărind parcă din lumea cealaltă.
La marginea lumii, o haltă.
Un frate, o mamă, un tată
În tine-i vedeam pe toţi laolaltă...
Ne-ntâlnirăm buimaci pe maidanul cu moarte,
Departe de viaţă, de lume departe.


În loc de rugăciune
(Demostene Andronescu)

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet de îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte, că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte, şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi, umil şi blând,
Azima cald-a rugii n-o vei avea la cină,
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.


Scrisoare
(Constantin Oprişan)

Eu voi muri, dar ţi-oi rămâne-aproape,
Cum în final rămâne simfonia,
Ca să-ţi alint luminile din pleoape
Şi gândurilor tale, fecioria.

Tu n-ai să ştii că sunt mereu cu tine
Şi ai să-mi cauţi urmele pierdute,
Aceleaşi căi îţi vor părea străine,
Aceleaşi stele te-or privi tăcute.

Dar inima-ţi va spune-n noaptea albă,
Când clopotul se va-mpleti cu vântul,
Că nu sunt mort: mă porţi în gânduri, salbă,
Căci mi-au murit doar ochii trişti şi cântul.


Mama vrea să cânt...
(Virgil Maxim)

Ce să-ţi cânt, mamă, ce să-ţi cânt?!...
Pe unde-am fost eu, lumea nu cântă!
Ci numai tremură sub bici,
plânge şi priveghează
şi scuipă sânge...
Ce să-ţi cânt?!...

Te uiţi la mine, mamă,
ca la o arătare străină şi bolnavă...
Nu sunt stafie!
Sunt om, mamă!
Mi-e foame şi mie!
Dar mai ales mi-i sete!
O, nu de apă!
De viaţă, mamă,
de viaţă-adevărată!
Fără ziduri...fără lanţuri...
fără paznici la poartă...
fără Satan, în gânduri, pe gardă...

O, mamă, va veni o zi când nu vei mai plânge!
Şi-atunci fiul tău o să cânte
Să cânte, şi lumii şi ţie
Să cânte de bucurie
Cântec de mărire,
Cum a cântat lui Dumnezeu,
David,
din Psaltire!...


Carte poştală
(Radu Gyr)

Dragă,
pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu? Ce să-ţi spun?
Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară?
Are ochi ca ai tăi? Tot aşa trişti? Cum e afară?
E soare? E cer? E tutun?

Aici, stau de vorbă cu celula mea pe-ndelete,
o-ntreb de voi, o dezmierd, apoi o zgârii, o muşc, o blestem.

Câteodată, umbrele voastre pâlpâie pe un perete
şi-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.

Tot aşa e noaptea şi pe la voi? Afundă ca hruba,
cu luna ca un stârv spânzurat de-o prăjină?...

De-o să mă duc la altă puşcărie cu duba,
nu mai căutaţi nemernica mea vizuină.

Uită-mă tu, să mă uite fetiţa. Aşa e osânda,
te-astupă cu piatră, te rupe de toate...
Nu-l mai aşteptaţi pe tăticu. L-a-nghiţit ocna, flămânda.

Mai am unsprezece ani jumătate...


(Versuri din volumul "Poeţi după gratii")

.

Dorinţe de Moş Nicolae

După ce mai înainte va fi cutreierat pământul în lung şi-n lat să asculte neobosit şi grabnic împlinitor, dorinţe, din vistieriile sale care nicicând nu se golesc, Sfântul Nicolae - Bunul, Blândul, Dăruitorul - a împărţit astăzi tuturor felurite daruri.
Unii şi-au dorit înţelepciune, alţii putere de rugăciune, alţii talanţii postirii, pentru a se asemăna vredniciei Sfântului.
Cei mai mici şi-au dorit dulciuri multe, jucării şi hăinuţe noi, ba chiar şi frăţiori sau surioare!
Desigur, vor fi fost destui şi din cei care în fiecare an uită că Moş Nicolae se grăbeşte să împlinească mai mult cele ale sufletului şi cele de bun simţ şi s-au repezit să treacă pe lista de dorinţe averea mătuşii sau "ultimul model" de Mercedes!
Dar Moşul nu s-a supărat...că el ştie şi de glumă!




Undeva, într-un spital, departe de căsuţa ei, înconjurată de mulţi alţi copilaşi suferinzi, Alexandra, o fetiţă de nici şapte ani, l-a aşteptat şi ea pe Sfântul Nicolae.
A adormit însă înainte de a-l vedea strecurându-i darurile în ghetuţe, toropită de oboseală şi de efectul medicamentelor.
La trezire, Alexandra a mulţumit frumos pentru ce a primit, deşi n-a cerut nimic...
În privirea ei, tristeţea vorbeşte singură despre darul la care fetiţa visează.
N-a rostit dorinţa cu glas tare, ca să nu-i îndurereze şi mai mult pe cei din jur. Însă inimioara ei bate tare-tare când se gândeşte la darul râvnit: să fie din nou sănătoasă!
Să poată alerga, să se ia la întrecere cu prietenii de joacă, să meargă la şcoală. Să stea de poveşti cu frăţiorul ei drag, să-şi îmbrăţişeze tatăl în fiecare zi. Şi să n-o mai vadă pe mama plângând!
Ca un copil mare ce sunt, încă mai cred în Moş Nicolae. Şi în daruri frumoase.
Cred în oameni cu suflet mare şi bun, care pot ajuta.
Cred în oameni care pot renunţa la un bănuţ, pentru a-l dărui unui vis de copil, deşi au şi ei alţi copii, cu alte vise.
Cred în oameni care pot dărui bucurie.
Cred în puterea rugăciunii rostită cu durere şi dragoste pentru cel suferind. Şi cu dor arzător de împlinire.
Şi cred că peste toate acestea, peste vise, oameni mari şi copii, daruri şi dăruitori, se aşează dragostea lui Dumnezeu care împlineşte şi răsplăteşte toate!

Povestea Alexandrei, micuţa care încă aşteaptă darul de Moş Nicolae, se povesteşte zi de zi AICI

Vă invit şi vă rog s-o citiţi cu sufletul! E o poveste pentru suflet! Şi pentru cei care, din suflet, pot dărui!


.

Despre dragostea care cucereşte lumea. Cu Ernest Bernea.

Frumuseţea vieţii vine cu dragostea, cu acea dragoste elevată prin care ne putem împlini.
Fără dragoste, ne simţim singuri, ne simţim ca-ntr-un pustiu; sufletul se risipeşte într-un alean nesfârşit.

De ce să simţim golul, şi nu frumuseţea creaţiei?

Să fim buni, să fim calzi şi să iubim deplin lumea creaţiei divine. Aşa vom cuceri viaţa şi sensul ei; dacă iubim, ne putem dărui - dăruindu-ne, creştem în cerul deschis al binelui suprem!


Ernest Bernea - 27 februarie 1982, Bucureşti




.

Clopotul reîntregirii

..

Bat clopote cântând reîntregirea

Şi sufletul ia foc în clopotari
Întâi decembrie ne e unirea
Şi strălucirea României Mari.
Mihai Viteazul intră-n Catedrală
Şi are harta Daciei în mâini,
Într-însul Burebista se răscoală
Şi-apoi pe vatra lui se nasc români.

Şi iar începe clopotul să bată
Şi sângerează sutele de ani,
În osul naţiei se-aude-o roată
Muşcând din Horea, Cloşca şi Crişan.
Şi iar la Alba Iulia ni-i flancul
Pe care ardem şi ne batem toţi,
Când dinspre Apuseni răsare Iancu
Ca un Iisus Hristos cu chip de moţ.

Dar e un an care nicicând nu trece,
Un an pe care-n veci îl vom dori
O mie nouă sute optsprezece
Al nostru an de fiecare zi.
Ne fie el de-a pururea an-noul
În luptă cu problemele de azi,
Cântam din Alba Iulia eroul
Şi pe-al Unirii re-nviat viteaz.

Cât flamura roş-galbenă-albastră
Ne este prag şi steag şi ideal,
Veniţi români, veniţi la Mecca noastră,
Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal!


(Versuri - Adrian Păunescu)
.
..