Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Niciodată nu mi-a plăcut să folosesc expresia "Toma necredinciosul" în sens peiorativ. Pentru că nu l-am judecat niciodată pe Toma, ci mereu citind, ascultând, cercetând, am descoperit că necredinţa lui Toma nu mi-e străină. În şovăiala lui, în îndoiala lui, în neputinţa lui de a crede fără a vedea, m-am văzut, adeseori, pe mine.

M-am întrebat mereu: oare de ce Hristos a revenit în foişorul unde stăteau ascunşi apostolii? Poate, până la urmă, chiar de va fi acceptat cu greu, Toma va fi crezut, văzând înflăcărarea şi mărturisirea continuă a celorlalţi.
Dar Hristos revine!
Revine cu duh de pace, revine cu dragoste şi îl mustră pe Toma cu duioşie: "adu degetul tău şi pune-l în ranele Mele...adu mâna ta şi aşeaz-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios...".
Oh...bietul ucenic...vroia să cuprindă cu mâna ce n-a putut cuprinde cu sufletul...dar Hristos vine!
Hristos vine din nou la apostoli, vine la Toma, vine iar...Şi prin Toma, vine la noi toţi, pentru că El, Hristos Cel înviat, nu are pe nimeni a pierde! Vine ca să ne vindece de morbul necredinţei şi al îndoielii şi al tăgăduirii. Vine pentru că de neîncredere nu ne poate vindeca decât dragostea. O dragoste dusă până dincolo de moarte şi mai tare decât ea. Dragostea Lui.

Povestea lui Toma îmi aminteşte o întâmplare relatată în Evanghelia după Luca; imediat după Învierea Domnului, Luca şi Cleopa, călătorind spre Emaus, se întâlnesc şi ei cu Mântuitorul, Care, alăturându-li-Se pe cale, îi "ispiteşte" despre cele întâmplate în Ierusalim şi, povestind, le tâlcuieşte Scripturile. Însă "ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască...".
Oare ce ţinea ochii lor? Cine? Oare nu aceeaşi necredinţă care l-a îndemnat şi pe Toma să se îndoiască? Oare de ce, deşi sufletul ardea înlăuntrul lor când El le vorbea din Scripturi, nu L-au recunoscut?
Hristos n-a vrut să se despartă de ei lăsându-i întristaţi. S-a lăsat poftit în casă şi la cină şi, aşezându-Se la masă, a luat pâinea, a binecuvântat, a frânt şi le-a dat...
Şi-atunci, frângerea pâinii L-a făcut cunoscut ochilor lor. Însă Hristos S-a făcut nevăzut în clipa aceea...căci trecuse, întreg, de dinaintea lor, în mâinile lor întinse să apuce Pâinea...

Timpul trecut peste omenire de după întâlnirea Mântuitorului cu Toma a rămas pentru unii timp al neîncrederii şi al necredinţei. Pentru alţii, a fost timp al mărturisirii. Şi al martirajului pentru credinţă, ca pentru însuşi Toma. Şi încă este.
Pentru toţi cei care ne-am atins de Hristos, de rănile Lui, de moartea şi Învierea Lui, de Viaţa ce curge şi astăzi din coasta Lui, pentru noi toţi, cea mai adâncă mărturisire rămâne aceasta pe care Toma, copleşit de-atâta dragoste dumnezeiască, o face înaintea lui Hristos şi-a tuturor, în foişorul de taină: Domnul meu şi Dumnezeul meu!




.