Pe ce cale să pornim?
Oamenii nu pot urma calea cea dreaptă nu pentru că n-ar avea călăuză, ci pentru că au prea multe. Şi încă dintr-o pricină, arătată de proorocul Ieremia prin aceste cuvinte: "Ştiu, Doamne, că nu este a omului calea lui, nici bărbat va merge şi va isprăvi călătoria sa." (Ier. 10, 23)
Dar cine ne va arăta calea?
Numai Cel în a Cărui stăpânire este viaţa omului. Numai Cel ce ne-a trimis pe acest drum al vieţii ne poate fi cale şi călăuză. Căci numai El ştie cele două capete ale căii, începutul şi sfârşitul.
Şi cine ar putea şti acestea, dacă nu a fost de faţă la zidirea lumii şi dacă nu este în stare să prevadă sfârşitul lucrurilor zidite? Cum ar putea omul, logodnic al morţii încă din leagăn, să înfăţişeze călătoria omenirii de mii de ani, de vreme ce propria sa călătorie în lumea aceasta ţine o clipă sau două după socoteala Ziditorului vremilor, înaintea Căruia o mie de ani sunt ca o zi?
Cu adevărat, viaţa omenească nu a semănat nicicând mai mult cu un iarmaroc plin de nenumăraţi amăgitori ca în vremurile noastre. Se cuvine să fim cu luare aminte.
Rătăciţii se înfăţişează drept călăuze. Amăgitorii se înfăţişează drept prieteni. Incendiatorii se înfăţişează drept paznici ai casei. Bogătanii se înfăţişează drept izbăvitori, desfrânaţii drept însoţitori, necredincioşii drept povăţuitori, pierzătorii de suflet drept sprijinitori.
Cu devărat, nicicând de la Adam nu au fost mai multe călăuze mincinoase decât în veacul al douăzecilea. Şi în toate veacurile, ca şi în acesta, este o singură cale bună şi o singură călăuză adevărată - Domnul Iisus Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Răscumpărătorul oamenilor.
Eu sunt Calea, a spus El în urmă cu două mii de ani. Şi după ce vor trece încă două mii de ani, cuvintele Lui vor răsuna precum argintul între pietre: Eu sunt Calea. Şi după alte două mii de ani, cuvintele Lui vor suna ca aurul între tinichele: Eu sunt Calea. La sfârşitul sfârşiturilor, când toate reclamele murdare vor obosi, toate minciunile vor răguşi, iar răgetul lor de leu se va schimba într-un şuierat răguşit de şarpe, atunci toate urechile vor auzi numai răsunetul argintiu al cuvintelor lui Dumnezeu: Eu sunt Calea. Iar toate generaţiile, printre care şi a noastră, vor avea de ales între mulţi rătăciţi şi Hristos Călăuzitorul.
Alegerea este a voastră!
Sfântul Nicolae Velimirovici, Epsicopul Ohridei şi Jicei - Prin fereastra temniţei
.
Multe călăuze oarbe... Zilele trecute ne-a sunat cineva în legătură cu o elevă care ar dori să se lepede de credinţă. O cunosc bine pe profesoara de religie a acelei fetiţe. Nici măcar nu merge duminica la biserică: n-are timp. La nunta ei nu a vrut să poarte cruce la gât pentru că "e de moarte". Dacă astfel de oameni propovăduiesc ortodoxia, nu mă miră că nu vrea nimeni să afle mai mult. Nu am dat detaliile de mai sus ca să clevetesc pe cineva, ci ca să prezint nişte indicii. Cel mai grav este că acest caz particular este relevant pentru situaţia generală, cel puţin în judeţul nostru. Mă doare lucrul acesta.
RăspundețiȘtergereE tare trist ce spui şi îţî înţeleg mâhnirea...
RăspundețiȘtergereCatedra e un amvon şi cei care ajung acolo sunt mărturisitori, apărători şi împlinitori ai credinţei la o altă dimensiune. Aceasta-i o chemare înaltă şi cred că mulţi nu o înţeleg, din păcate. N-ar trebui uitată nicio clipă afierosirea, jurământul făcut înaintea Sfântului Altar după terminarea facultăţii, prin care întăreşti alegerea care ţi-a mânat paşii într-acolo: slujirea lui Hristos.
Să nu fie acest jurământ o sărutare de Iudă pe obrazul ortodoxiei...Să nu fie!